În București, orașul nu începe atunci când îl vezi. Începe când îl auzi. Cu mult înainte ca blocurile să-ți apară în câmpul vizual sau trotuarele să-ți simtă pașii, orașul îți ajunge la ureche: cu un claxon prelung, o frână bruscă, o voce care strigă în trafic. Sunetul e primul contact, primul avertisment, prima dovadă că orașul e viu.

Zgomotul Bucureștiului nu e un fundal pasiv. E o prezență activă, care modelează felul în care locuim și percepem spațiul. Fiecare cartier are ritmul lui: în centru, orașul are tonuri de metal — tramvaie care scrâșnesc pe șine, alarme de ambulanță, roți care se grăbesc pe asfaltul cald. În zonele periferice, zgomotul devine domestic: un copil care plânge pe balcon, o bormașină la etajul patru, radio-ul care scapă pe geam dintr-un Logan parcat cu ușa deschisă.

Piața e una dintre scenele sonore cele mai recognoscibile ale Bucureștiului. O auzi cum se trezește, dimineața devreme, cu glasuri răgușite, cu tarabe care se deschid metalic și cu sunetul ritmic al legumelor aruncate în lădițe. Vânzătorii nu vorbesc, strigă. Clienții nu cer, negociază. Sunetul de piață nu poate fi confundat cu nimic altceva: e corul orașului care nu doarme niciodată complet.

Apoi e transportul public, un canal sonor în sine. Când aștepți tramvaiul, simți apropierea lui mai întâi ca o vibrație, apoi ca un uruit specific, și în cele din urmă ca o explozie de frâne, scârțâit și uși greoaie care se deschid. În autobuze, vocile se amestecă: discuții despre prețuri, plângeri despre vreme, telefoane purtate la volum maxim. E o coloană sonoră neordonată, dar vie.

Și mai există un București care sună altfel, mai subtil, dar recognoscibil: artiștii stradali, cu vioara sau chitara lor timidă, plasată strategic între zgomotele mari. Îi auzi mai ales în pasajul de la Universitate sau pe bulevardele aglomerate din weekend. Melodiile lor nu acoperă orașul, dar îl înmoaie.

Toate aceste sunete, pe cât de deranjante pot părea uneori, formează un cod acustic recognoscibil, o identitate auditivă a orașului. Așa cum Parisul e recunoscut după zgomotul cafenelelor și Istanbulul după chemarea muezinului, Bucureștiul are propriile semnale: claxonul nervos, vocea de pe linia 41, sirena ambulanței, ecoul pieței Matache.

În lipsa acestor sunete, Bucureștiul pare gol. Un oraș tăcut ar fi un oraș fără puls. Tocmai pentru că ne irită sau ne agită, zgomotele ne reamintesc că orașul trăiește, că e populat, imperfect, real.

Bucureștiul se aude înainte să se vadă. Și uneori, tocmai în haosul acela sonor, găsim dovada clară că aparținem lui — și el nouă.