Puțini trecători care străbat astăzi bulevardul Hristo Botev din București știu povestea celui al cărui nume îl poartă. În spatele acestei denumiri se ascunde figura complexă a unui poet, jurnalist și revoluționar bulgar, care a reușit, în doar 28 de ani de viață, să devină simbolul națiunii sale și una dintre cele mai vibrante conștiințe ale Balcanilor.

Copilăria unui viitor erou național

Hristo Botev s-a născut la 25 decembrie 1848, în orășelul Kalofer, aflat în inima Bulgariei. Provenea dintr-o familie de intelectuali patrioți. Tatăl său, Botio Petkov, era un învățător și literat respectat, format în Rusia, militant pentru eliberarea spirituală a poporului bulgar de sub dominația bisericii grecești. 

Mama, Ivanka Botiova, era o femeie simplă, dar de o sensibilitate rară – știa sute de cântece populare și i-a insuflat fiului dragostea pentru eroii și haiducii care luptaseră pentru libertatea neamului.

Primul dintre cei nouă copii ai familiei, micul Hristo a crescut într-un mediu profund marcat de ideea de justiție și demnitate. Kaloferul copilăriei sale, cu peisajele sale idilice și contrastul dintre bogați și săraci, avea să-i hrănească atât sensibilitatea poetică, cât și conștiința socială. „La Kalofer am cunoscut ciorbagiul și săracul, turcul și poporul”, avea să scrie mai târziu.

De la o vârstă fragedă, Botev s-a remarcat prin inteligență și sete de cunoaștere. A terminat cele trei clase din orașul natal și a învățat singur limba rusă, citind din biblioteca tatălui său și din revistele aduse din străinătate.

Anii de formare și primele frământări

Visul tatălui era ca Hristo să studieze în Rusia, țară văzută atunci drept farul libertății pentru popoarele asuprite din Balcani. Cu sprijinul consulului rus Naiden Gherov, tânărul a ajuns la Odessa, bursier al Liceului de Băieți nr. 2. Însă atmosfera rigidă și militarizată de acolo l-a dezgustat profund.

Într-o scrisoare către tatăl său, Hristo își exprimă revolta: „Profesorii și regulamentele de aici nu sunt pentru oameni, ci pentru animale. Trebuie să fii de piatră ca să le suporți.” Lipsa de libertate și spiritul mecanic al educației l-au împins să abandoneze școala. A fost eliminat pentru „nepromovare”, iar bursa i-a fost retrasă.

Timp de un an a rămas în Odessa, găzduind la o familie de polonezi și trăind din meditații. Apoi, în 1866, a devenit învățător într-un sat bulgăresc din Basarabia. Acolo a descoperit lumea celor simpli, muncitori și săraci, oameni care i-au inspirat ulterior lupta pentru dreptate.

Revenit în Kalofer, în 1867, pentru a-și îngriji tatăl bolnav, Botev s-a apropiat de mișcarea revoluționară. La școală, învăța tinerii să mânuiască armele și să pregătească gloanțe, iar la 11 mai, cu prilejul sărbătorii Sfinților Chiril și Metodiu, a rostit o cuvântare incendiară. În fața autorităților otomane și a bogaților locali, a denunțat corupția și asuprirea poporului. Gestul aproape că l-a costat libertatea.

Refugiul românesc și începuturile carierei literare

La insistențele tatălui, Hristo s-a refugiat în România, unde existau numeroase comunități de bulgari emigrați. A ajuns la București, apoi la Brăila, unde s-a angajat ca muncitor tipograf la tipografia lui Dimităr Panicikov. Aici se tipărea ziarul „Dunavska Zora” („Aurora Dunării”), una dintre primele publicații bulgare din exil.

Contactul cu mediul revoluționar bulgar din România i-a deschis drumul spre politică și presă. În articolele sale, Botev denunța asuprirea otomană și cerea unitate între popoarele balcanice. În același timp, începea să scrie poezie. Primele sale versuri, pline de pasiune și melancolie, reflectau suferința națiunii sale și credința într-un viitor liber.

Îi cunoaște pe alți mari luptători pentru libertate – Vasil Levski, Liuben Karavelov, Dobri Voinikov. Împreună formează nucleul intelectual al emigrației bulgare. 

Într-o iarnă grea, Botev și Levski au trăit zile întregi într-o moară părăsită de la marginea Bucureștiului, împărțind foamea, frigul și speranța. „E frig de crapă pietrele și n-am mâncat de două zile, dar Levski cântă. E mereu vesel. Îți dă puterea să uiți toate durerile”, scria Botev.

Poetul și publicistul revoluționar

După perioada de pribegie, Botev s-a angajat ca învățător la Alexandria, apoi la Ismail și Galați. Colabora constant la ziarele „Svoboda” și „Tăpan”, iar în 1871 și-a fondat propria publicație: „Duma na bălgarskite emigranti” („Cuvântul emigranților bulgari”). 

În paginile acesteia, poetul publica atât articole politice, cât și poezii devenite ulterior emblematice – „Lupta”, „Elegie”, „Haiducii”, „Primei mele iubite”.

Prin intermediul presei, Botev răspândea ideile comunarde și socialiste care circulau în Europa după 1848. A citit „Manifestul Comunist” în traducerea rusă și a fost profund influențat de ideile de egalitate și fraternitate. Într-un articol din 1871, își exprima crezul: 

„Cred într-o unică orânduire a societății – cea comunistă – care va salva toate popoarele prin muncă frățească, libertate și egalitate.”

În paralel, a tradus opere rusești, a publicat satire precum „Patriotul” sau „La cârciumă” și a editat ziarul umoristic „Budilnik” („Deșteptătorul”).

Poezia libertății și a morții

Deși nu a lăsat în urmă decât 20 de poezii, valoarea literară a operei sale este imensă. În creațiile sale, se întâlnesc forța romantică, disperarea socială și idealul eroic. Prima sa poezie, „Mamei mele”, scrisă la Odessa, este o confesiune dureroasă despre singurătate și neputință, luminată doar de chipul matern – simbol al purității și speranței.

În „Fratelui meu” (1868), poetul deplânge „lumea josnică și moartă” și își exprimă dorința de a lupta pentru patrie. În „Primei mele prietene”, renunță la dragoste în favoarea datoriei.

Tema centrală rămâne însă libertatea. În poemul „Haiducii”, tinerii bulgari apar ca eroi mitici, crescuți în robie, dar predestinați să aducă eliberarea. Personajul Ceavdar Voevodul, fiu de haiduc, simbolizează spiritul de revoltă și sacrificiu. Poezia este o veritabilă apoteoză a curajului, iar figura mamei care își trimite fiul în munți cu lacrimi în ochi amintește de epopeile antice.

În balada „Hagi Dimidăr”, Botev abordează tema morții eroice. Inspirată din faptele reale ale unui conducător de haiduci, poezia este considerată o capodoperă universală, în care moartea se transformă în nemurire.

Versurile lui Botev ard de pasiune revoluționară: „Lupta” devine manifestul unei generații, o chemare la revoltă împotriva nedreptății. Poetul însuși se identifică cu poporul său asuprit, iar suferința devine formă de artă.

De la condei la armă: ultimul drum al lui Botev

În 1875, Hristo Botev devine una dintre figurile dominante ale mișcării revoluționare bulgare din exil. Conduce aripa radicală a comitetului B.R.Ț.K. și transformă ziarul său „Zname” („Steagul”) într-o tribună a revoluției.

Anul următor, izbucnește Răscoala de la Aprilie, iar Botev hotărăște să treacă Dunărea cu o ceată de 200 de luptători, pentru a se alătura insurgenților. Înainte de plecare, le transmite românilor un mesaj emoționant:

„De voi ne-au legat totdeauna simpatiile cele mai vii. De la voi așteptăm sprijin frățesc.” Și sprijinul a venit: câteva luni mai târziu, armatele române și ruse, alături de voluntarii bulgari, au luptat împreună pentru eliberarea Balcanilor.

Hristo Botev a murit la 20 mai 1876, lovit de un glonț în munții Balcani, la doar 28 de ani. Moartea sa a transformat lupta într-un mit, iar figura lui într-un simbol național.

Moștenirea unui geniu romantic

Deși a trăit puțin, Botev a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii bulgare. Poezia sa nu este doar artă, ci și manifest politic, expresie a durerii și speranței unui popor întreg.

Criticii îl consideră întemeietorul poeziei moderne bulgare și „dascălul sufletului bulgar”. Împreună cu Levski și Karavelov, el formează triada de aur a Renașterii Naționale Bulgare – perioada de trezire culturală care a culminat cu independența din 1878.

În România, unde a trăit o mare parte din viață, numele său a fost onorat prin străzi, școli și monumente. Bulevardul Hristo Botev din București este o dovadă vie a fraternității dintre români și bulgari, născută din lupta comună pentru libertate.

Astăzi, în Bulgaria, 2 iunie – ziua morții sale – este dedicată memoriei eroilor naționali. La ora exactă a căderii sale, în toată țara răsună sirenele, iar oamenii se opresc din mers, în tăcere, pentru a-l comemora pe „cel care nu moare”.

Opera lui Hristo Botev – un amestec de foc romantic, revoltă socială și iubire de patrie – continuă să inspire generații întregi. În cuvintele testamentare ale poetului, se află cheia nemuririi sale: „Acela care cade pentru libertatea poporului – acela nu moare.”

Citește și: Cine a fost generalul Christian Tell și de ce are o stradă cu numele său în București