Puțini își mai amintesc astăzi că în inima Bucureștiului, între Calea Văcărești, Dudești și străzile Romulus, Parfumului, Anton Pann sau Negustori, s-a aflat odinioară unul dintre cele mai vii și pitorești cartiere ale orașului – Cartierul Evreiesc. 

O lume care a existat timp de cinci secole

Aici, pe o suprafață care se întindea de-a lungul malurilor Dâmboviței, a înflorit timp de peste 500 de ani o comunitate care a modelat profund istoria, economia și cultura capitalei.

În prezent, din acest cartier nu a mai rămas aproape nimic. Sub blocurile masive ale Centrului Civic, ridicate în anii ’80, zac ruinele unui univers urban vibrant, în care se amestecau limbile idiș, ladino și română, mirosurile de pâine proaspătă și sunetele unei vieți cotidiene pline de agitație. 

Dacă ne plimbăm astăzi prin zona Unirii, printre bulevardele largi și arhitectura rigidă a epocii socialiste, e greu să ne imaginăm că aici pulsa cândva inima uneia dintre cele mai mari comunități evreiești din Europa de Sud-Est.

Evreii bucureșteni au trăit o istorie neîntreruptă de jumătate de mileniu, dar au fost risipiți de trei valuri majore de emigrare: în anii ’40, în timpul regimului legionar, când antisemitismul a atins cote dramatice; în anii ’50, când s-au deschis primele drumuri către Israel; și în anii ’70, când statul comunist condus de Nicolae Ceaușescu a „vândut” efectiv mii de evrei, în schimbul valutelor străine.

La sfârșitul anilor ’90, numărul evreilor români rezidenți în București scăzuse sub 7.000. Astăzi, din vechea comunitate sefardă (de origine spaniolă) mai trăiesc abia câteva zeci de persoane, în timp ce descendenții evreilor askenazi (veniți din Polonia și Rusia) sunt ceva mai numeroși.

Între negustorie și artă, între modestie și rafinament

Contrar imaginii create uneori în imaginarul colectiv, nu toți evreii din București erau bogați sau proprietari de palate. O parte importantă a comunității trăia modest, muncind din greu în mici prăvălii, ateliere sau fabrici. 

Scriitorul Isac Peltz, în romanul său Calea Văcărești (1933), descrie cu emoție mahalaua evreiască, un loc plin de viață, dar și de lipsuri, aflat la marginea orașului. La rândul său, jurnalistul Frederic Dame, în Bucureștiul în 1906, zugrăvea imaginea unui cartier dens, sărac, dar extrem de unit. 

„Înghesuiți în case strâmte, trăiesc fără aer, lucrând cu stăruință pentru a-și câștiga puțină bunăstare... Seara, când restul orașului adoarme, cartierul acesta prinde viață, femei, copii și bătrâni umplu străzile, iar atmosfera e una de intimitate și solidaritate.” Această descriere surprinde esența unei lumi care, deși lipsită de confort, pulsa de energie și de viață.

În mijlocul acestei lumi colorate trăiau și figuri legendare. Un anunț din 1857 amintește de Moise Cilibi, un negustor și filosof popular care își deschisese prăvălie pe strada Franceză. Cunoscut drept „Cilibi Moise – glumețul și înțeleptul”, el a fost primul autor evreu care a scris în limba română și este menționat de George Călinescu în Istoria Literaturii Române.

De la sefarzii din Imperiul Otoman la askenazii din Polonia

Comunitatea evreiască din București era formată din două ramuri principale: sefarzii, de rit spaniol, și askenazii, proveniți din Europa Centrală și de Est. Primii evrei care s-au stabilit aici au fost sefarzii, veniți din Imperiul Otoman. 

În 1492, prin celebrul decret de la Alhambra, evreii au fost expulzați din Spania pentru că refuzaseră convertirea la catolicism. Mulți au găsit adăpost în Imperiul Otoman, iar o parte dintre ei au ajuns, în secolul al XVI-lea, și la București.

Primele documente care atestă prezența evreilor în oraș datează din vremea lui Mircea Ciobanu, în jurul anului 1550. Sunt menționați opt evrei sefarzi, printre care Isac Rufus și Habib Amato, proprietari de prăvălii, dar și David ibn Usa, considerat fruntașul comunității.

Pe vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, evreii formau o breaslă aparte, alături de armeni și de negustorii catolici chiproviceni. 

Aceștia plăteau o taxă fixă către vistieria domnească, iar documentele din 1820 arată că breasla evreilor cuprindea 127 de capi de familie – zarafi, argintari, croitori, sticlari, tinichigii, cizmari sau boccegii. Era o lume a meșteșugurilor și a comerțului, o rețea de oameni harnici care contribuiau la economia locală.

Orașul de altădată și sinagogile dispărute

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul evreilor din București crește constant. În 1824, un călător străin, Clausewitz, estima că din cei 80.000 de locuitori ai orașului, aproximativ 6.000 erau evrei. La începutul secolului XX, Frederic Dame menționa o comunitate de circa 50.000 de membri — o parte importantă din populația capitalei.

Evreii locuiau în special în zona Căilor Văcărești și Dudești, dar și în mahalaua Popescului, pe străzile Sf. Ioan cel Nou, Negru Vodă, Israelită și Spaniolă. Aici se afla și Templul Mare Sefard Cahal Grande, ridicat în 1819 de comunitatea sefardă. Sinagoga, una dintre cele mai frumoase din Europa de Est, a fost incendiată în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, și demolată complet în 1985.

Astăzi, locul unde se afla acest lăcaș de cult se situează undeva între Magazinul Unirea și Institutul Bancar Român. Niciun semn nu mai amintește de el, doar amintirile supraviețuitorilor și fotografiile vechi.

Demolările anilor ’80 și dispariția cartierului

Marele cutremur din 1977 a fost pretextul perfect pentru regimul comunist de a redesena centrul Bucureștiului. În anii ’80, Cartierul Evreiesc, împreună cu o cincime din suprafața orașului, a fost ras de pe fața pământului pentru a face loc Centrului Civic. Clădirile cu arhitectură eclectică, casele cu grădini și sinagogile au fost distruse pentru totdeauna.

Străzile Israelită și Spaniolă, cândva pline de viață, au dispărut sub betoanele noilor bulevarde. Doar câteva artere – Calea Călărași, Parfumului, Anton Pann, Negustori – mai păstrează astăzi urme ale acelei lumi: fațade interbelice, feronerie elegantă, scări de marmură care duc către uși tăcute. Pe aceste străzi se mai simte uneori parfumul de epocă al Bucureștiului de altădată.

Moștenirea unei comunități dispărute

Evreii bucureșteni au lăsat în urmă o moștenire uriașă. Din rândurile lor s-au ridicat oameni de cultură, bancheri, filantropi și artiști. Manoah Hillel și Jaques M. Elias, de exemplu, și-au donat întreaga avere Universității din București și Academiei Române, pentru burse și premii.

În secolul XX, evreii au fost o parte vitală a dezvoltării economice și culturale a capitalei. Dincolo de negustori și meșteșugari, ei au adus un spirit modern, cosmopolit, o deschidere spre Europa și spre educație.

După Primul Război Mondial, numărul lor a crescut datorită venirii evreilor din noile provincii, iar recensământul din 1956 indica 44.202 persoane de origine evreiască în București. Interesant este faptul că doar 10% dintre ei mai vorbeau idiș ca limbă maternă — semn al integrării și al românizării accelerate.

Între ruină și renaștere

Arhitectura rămasă în fostul Cartier Evreiesc este astăzi un amestec de stiluri. Case interbelice de mare valoare coexistă cu blocuri moderne, adesea nepotrivite cu farmecul locului. Pe străzile mai puțin circulate se pot încă descoperi clădiri cu influențe orientale, italiene sau maure, unele restaurate, altele în pragul prăbușirii.

În ultimii ani, au fost inițiate câteva proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului evreiesc. Sinagogile care au supraviețuit, cum ar fi Templul Coral sau Sinagoga Mare, sunt astăzi nu doar lăcașuri de cult, ci și spații de cultură și memorie.

Cartierul Evreiesc rămâne, dincolo de dispariția sa fizică, o parte esențială a identității Bucureștiului. Aici s-a format o comunitate care a știut să trăiască în diversitate, să-și păstreze tradițiile, dar și să se integreze într-un oraș aflat mereu în transformare.

Povestea care trebuie spusă mai departe

Un cartier nu trăiește doar prin clădirile sale, ci și prin memoria oamenilor care l-au locuit. Povestea Cartierului Evreiesc este, în fond, povestea Bucureștiului însuși — un oraș construit din straturi de vieți, culturi și emoții.

Dacă această memorie se pierde, dispare și o parte din sufletul orașului. De aceea, istoria acestui loc trebuie spusă mai departe: în școli, în muzee, în paginile cărților și în plimbările urbane.

Cartierul Evreiesc nu mai există ca spațiu, dar există ca spirit. În ferestrele caselor vechi, în vocile vânzătorilor de pe străzile Parfumului și Anton Pann, în cântecele idiș și în lumina caldă care cade pe zidurile rămase, mai respiră încă povestea unei lumi dispărute.

Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție a Bucureștiului – un oraș care, deși și-a pierdut o parte din trecut, continuă să trăiască prin amintirea celor care l-au iubit și l-au construit.

Citește și: Cartierul Floreasca, o istorie ca-n filme: de la groapa de gunoi a Bucureștiului, la moșia boierească și zona luxoasă de astăzi