Bucureștiul nu a fost niciodată doar un fundal. De-a lungul deceniilor, capitala a jucat când rolul unui oraș sovietic, când al unui Paris murdar, uneori al unui decor postapocaliptic, alteori al unui București recognoscibil, dar privit cu o lentilă crudă, sinceră sau poetică. Filmul i-a oferit orașului șansa de a-și inventa identități și de a-și ascunde rănile în lumina reflectoarelor.

În anii ’50–’80, Bucureștiul apărea în filmele românești cu aer de decor controlat. Arterele largi, noile construcții comuniste, clădirile-simbol ale epocii — totul era filtrat printr-o estetică propagandistică. Filme ca “Reconstituirea” (1971, Lucian Pintilie) sau “Secvențe” (1982, Alexandru Tatos) au început să zgârie suprafața acestui decor steril, arătând un oraș tensionat, în schimbare, în care individul e strivit de mecanismele sociale. Bucureștiul acelor ani era mai degrabă trăit, decât arătat.

După 1989, lucrurile se schimbă radical. Orașul devine gri, haotic, părăsit de orice estetică oficială. Regizorii noului val — Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu — aleg să filmeze în decoruri reale, fără cosmetizare, fără muzică, fără artificii. În “Moartea domnului Lăzărescu” (2005), Bucureștiul apare ca un labirint de coridoare reci, ambulanțe fără destinație și clinici unde timpul curge în defavoarea omului. Este un București al neputinței, al supraviețuirii cotidiene.

Capitala cu identitate dublă: locală și universală

Un aspect fascinant al Bucureștiului filmic este capacitatea lui de a juca dublu: poate fi recunoscut cu ușurință de localnici, dar devine altceva în ochii unui public internațional. Multe producții străine au folosit orașul ca substitut ieftin pentru alte metropole europene.

În “Cold Mountain” (2003), Bucureștiul devine un orășel din Carolina de Nord în timpul Războiului Civil American. În “The Nun” (2018), străduțele întunecate din centrul vechi servesc drept fundal pentru un thriller gotic, iar în seria “The Contractors”, orașul e prezentat ca o capitală est-europeană fără nume, generică, dar estetică.

Paradoxal, tocmai lipsa de identitate coerentă — arhitectura eterogenă, combinația de nou și decrepit, straturile de istorie vizibile la fiecare colț — îl face valoros ca decor cinematografic. În film, incoerența poate deveni versatilitate.

Locuri reale, povești fictive

Dâmbovița apare în zeci de cadre, dar rareori cu numele ei. Piața Revoluției este fundal pentru scene de protest, de multe ori fără context politic. Clădirea Universității apare deopotrivă în filme românești și în blockbustere americane, iar clădiri precum Palatul CEC sau Ateneul Român sunt filmate din unghiuri care le fac aproape imposibil de recunoscut.

Cartierele devin și ele personaje: Titanul din “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007) este un spațiu al deciziilor tăcute, al tăcerii apăsătoare. Ferentariul din “Soldații. Poveste din Ferentari” (2017) e umanizat fără să fie romanticizat. Cotroceniul din “Poziția copilului” (2013) e locul unei clase privilegiate, izolate de restul orașului.

Turism prin cinema?

În ultimii ani, au apărut inițiative care propun tururi ghidate ale Bucureștiului pornind de la filmele turnate aici. Unele asociații culturale organizează plimbări prin locurile emblematice din filmele românești post-2000, în timp ce altele promovează locațiile din producții internaționale. Deși Bucureștiul nu are (încă) o identitate cinematografică clar definită, devine tot mai evident că orașul are un potențial vizual și narativ rar.

Bucureștiul ca personaj, nu doar decor

Poate cea mai interesantă transformare este aceea în care Bucureștiul nu mai e doar un spațiu în care se întâmplă ceva, ci devine despre ce se întâmplă. În multe filme recente, relația personajelor cu orașul este parte din poveste: cum circulă, cum se pierd, cum vorbesc în lifturi, cum așteaptă pe trotuare. Orașul le modelează comportamentul, le reflectă stările.

Bucureștiul cinematografic nu este nici frumos, nici urât. E neliniștit, imprevizibil, viu.