Bucureștiul e orașul despre care toată lumea se plânge. Despre care spui zilnic că nu mai suporți traficul, zgomotul, praful, cozile, birocrația. Îți promiți că „gata, la anul plec”, că altundeva viața e mai simplă, mai curată, mai liniștită. Dar nu pleci. Și, dacă o faci, te trezești că-ți lipsește exact haosul de care fugeai.

Dependența nu vine din asfalt sau din clădiri. Vine din oameni și din felul în care îi simți aproape, chiar dacă nu-i cunoști. Din discuțiile auzite la metrou, din înjurătura aruncată de șoferul de autobuz, din barista care îți știe comanda pe de rost. Bucureștiul e un oraș care îți intră sub piele prin detalii mărunte și nu te mai lasă.

E un drog social: nu te hrănește, dar te ține treaz. Îți dă iluzia că ești „în centru”, că faci parte dintr-un loc care pulsează constant, care fierbe chiar și atunci când tu vrei liniște. Și exact energia asta te leagă de el. Te obosește, dar fără ea intri în sevraj.

Cei care pleacă își dau seama repede. În alt oraș, liniștea e prea liniște. Străzile curate devin plictisitoare, oamenii politicoși par reci, lipsa de evenimente te face să te uiți compulsiv pe rețele să vezi „ce se mai întâmplă la București”. Îți lipsește nebunia. Îți lipsește chiar și motivul de a te plânge.

Bucureștiul e un paradox: te consumă și totuși îți dă energie. Ai impresia că-ți fură timpul, dar îți și dă mereu senzația că trăiești ceva. Îți oferă frustrare și adrenalină în aceeași zi. Aici poți fi singur între milioane de oameni, dar și conectat la o vibrație colectivă care nu se oprește niciodată.

Dependența nu e de clădiri, ci de dinamica umană. De felul în care oamenii se ciocnesc, se ceartă, se împacă, se organizează, fac, desfac, creează. În spatele aglomerației și al nervilor, există o rețea vie care te ține conectat, ca un curent care circulă mereu. Orașul nu te lasă să dormi nici în somn – pentru că știi că, undeva, mereu se întâmplă ceva.

Și poate că asta e adevărata problemă: nu orașul în sine, ci faptul că ajungi să te definești prin el. Te plângi de București ca de o relație toxică, dar exact relația asta îți dă energie să mergi mai departe. Știi că nu e sănătos, dar știi și că nu-l poți înlocui. Iar când spui „nu mai suport Bucureștiul”, ceea ce spui de fapt e „nu mai suport să am nevoie de el”.

Pentru că adevărul crud e acesta: dacă într-o zi Bucureștiul ar deveni liniștit, curat și perfect ordonat, mulți dintre noi am fugi din el.