Istoria Bucureștiului ascunde personaje care au trecut din realitate direct în legendă neagră. Între ele, puține figuri au stârnit atâta teamă, ură și repulsie precum Căpitanul Costache Chioru, omul care, vreme de peste două decenii, a fost simbolul absolut al abuzului de putere. Pentru bucureșteni, numele lui devenise sinonim cu groaza, biciul, umilința și nedreptatea. 

Spaima Bucureștilor de altădată

Despre el au scris istorici, memorialiști și revoluționari pașoptiști. George Potra i-a dedicat pagini memorabile în volumul „Din Bucureștii de ieri”, iar Nicolae Bălcescu îl menționa ca pe una dintre cele mai sinistre figuri ale vechiului regim. 

Costache Chioru nu a fost doar un polițist violent, ci un adevărat stăpân al străzilor, un om care „tăia și spânzura” în capitală, folosindu-se de funcție pentru jaf, răzbunare și teroare. 

Personajul real Costache Chihaia, poreclit Chioru’ din pricina unui ochi pierdut, a intrat rapid în folclorul urban al orașului. Deși era chior de un ochi, contemporanii spuneau că „cu celălalt vedea vulturește”. Provenea dintr-o familie de boiernași mărunți și a știut să se cațere pe scara puterii prin servilism și cruzime.

George Potra povestește că bătrânii Bucureștiului încă își aminteau, la începutul secolului XX, groaza pe care o stârnea apariția lui. Negustorii își trăgeau obloanele, mahalagiii dădeau drumul la câini și urmăreau din spatele gardurilor trecerea alaiului său. Abia când tropotul cailor se pierdea în depărtare, oamenii răsuflau ușurați, ca după o primejdie mortală.

Dorobanții Agiei, instrumentul terorii

În anul 1824, Costache Chioru a fost numit șef al dorobanților agiești, corpul de poliție al Bucureștiului. Această structură număra aproximativ 50 de oameni și avea rolul de a menține ordinea publică. În realitate, sub comanda lui Chioru, dorobanții s-au transformat într-o adevărată trupă de teroare urbană.

Timp de douăzeci de ani, el a lucrat sub conducerea unor mari boieri ajunși în fruntea Poliției Capitalei, precum Manolache Florescu și Iancu Manu. Protejat de aceștia, Costache Chioru a devenit „biciul de foc” al stăpânirii, omul trimis să înăbușe orice nemulțumire populară.

Un polițist premiat pentru cruzime

În mod paradoxal, deși populația îl ura, autoritățile îl apreciau. În anul 1843, Chioru primea un salariu de 300 de lei pe lună, o sumă considerabilă, iar domnitorul Gheorghe Bibescu îl recompensa oficial pentru „osârdita activitate” depusă în slujba ordinii publice.

Raportul venea de la „Departamentul din Lăuntru”, echivalentul Ministerului de Interne. Pentru regim, Costache Chioru era polițistul ideal: neîndurător, lipsit de scrupule și gata să calce orice lege pentru a păstra liniștea aparentă a orașului.

În realitate, după cum scria George Potra, el nu era decât „un tip sinistru de polițist samavolnic și hrăpăreț”, care transformase propriul nume într-un strigăt de groază.

Tortura ca metodă de anchetă

Pentru Costache Chioru, legea era un pretext. Oricine îi greșea, fie tâlhar, fie negustor cinstit, ajungea în beciurile Agiei. Acolo, bătaia era metoda standard de anchetă. Deținuții erau torturați până când ofereau ceea ce Chioru numea „mărturisirea convenabilă”.

Nu conta adevărul, ci folosul. Mulți oameni recunoșteau fapte pe care nu le comiseseră niciodată, doar pentru a scăpa de chinuri. După ce smulgea „confesiunea”, căpitanul decidea arbitrar dacă îl trimitea pe om la ocnă sau îl lăsa liber, contra cost.

Jaf sub acoperirea legii

Costache Chioru își rotunjea averea printr-un sistem perfect organizat de jaf. Dacă prindea un hoț de drumul mare, îi lua toată prada și galbenii, apoi îl făcea scăpat. Dacă intra într-o casă sub pretextul unei percheziții, „întorcea totul pe dos”, iar ce găsea păstra pentru sine.

Alexandru Antemireanu, în cartea „Căpitan Costache, evocare din trecut”, descrie case devastate, familii umilite și bunuri dispărute fără urmă. Bucureștenii știau că o vizită a dorobanților însemna ruină sigură.

Interzicerea „geamalei” și represiunea populară

Antemireanu povestește un episod devenit celebru: interzicerea jocului popular „geamala”, extrem de îndrăgit în mahalale. Geamala era o figură uriașă, purtată de un om ascuns în interior, care dansa pe muzica lăutarilor.

Într-o zi de sărbătoare, când poporul juca vesel pe Dealul Spirii, Costache Chioru a năvălit cu dorobanții. A urmat o scenă de o brutalitate greu de imaginat: țipete, blesteme, copii călcați în picioare, obraji tăiați, spate învinețite. Gârbaciul cu doisprezece curele lovea fără discriminare, iar nimeni nu îndrăznea să protesteze.

Abuzuri, femei batjocorite și copii orfani

Relatările vremii vorbesc despre o adevărată domnie a fricii. Antemireanu scrie despre femei și fete batjocorite, despre copii rămași pe drumuri, în timp ce părinții lor mureau în urma torturilor aplicate de dorobanți.

Costache Chioru răpea femei care îi plăceau, le ducea în case ascunse și le elibera apoi sub amenințări cumplite, pentru a păstra tăcerea. Mulți îi jurau răzbunare, dar nimeni nu îndrăznea să acționeze.

Percheziția din casa lui Cezar Bolliac

Poetul pașoptist Cezar Bolliac a lăsat o mărturie directă despre metodele lui Chioru. În anul 1839, acesta povestește cum căpitanul i-a „călcat casa francamente”. Sub pretextul unui ordin, dorobanții i-au confiscat toate cărțile și hârtiile, apoi au plecat fără explicații.

Bolliac era considerat periculos pentru regim, un tânăr „înclinat spre răzvrătire”, iar casa lui devenise loc de întâlnire pentru progresiști. Pentru Chioru, era suficient ca cineva să gândească liber pentru a deveni suspect.

Rolul lui în reprimarea Revoluției de la 1848

Apogeul cruzimii lui Costache Chioru a fost atins în timpul Revoluției de la 1848. Când în București au apărut primele semne de agitație, el a primit mână liberă să percheziționeze, să aresteze și să intimideze.

În ziua de 11 iunie 1848, dorobanții săi au blocat străzile. Cei care strigau „Trăiască Libertatea” au fost bătuți și călcați în picioare. Chioru alerga ca un nebun prin oraș, urlând amenințări menite să bage spaima în populație.

„Îmi voi împleti biciul cu piele de român”

Potrivit lui George Potra, Căpitan Costache striga pe ulițe că își va împleti biciul cu piele de român și își va zugrăvi șaua cu sânge, pentru ca lumea să țină minte ce înseamnă libertatea.

Nicolae Bălcescu consemna și el că apariția lui cu biciul pe străzi a dus la dărâmarea steagurilor revoluționare. După înăbușirea mișcării, turcii au intrat în oraș, iar jafurile și siluirile au fost urmate din nou de teroarea dorobanților.

Lăudat de stăpânire, urât de popor

Deși orașul gemea de suferință, boierul Iancu Manu îl lăuda public, numindu-l „copoi polițienesc de elită” și slujbaș de o energie rară. Această discrepanță dintre realitate și discurs oficial arată perfect ruptura dintre putere și popor.

Pentru bucureșteni, Costache Chioru era întruchiparea răului. Mamele își speriau copiii cu numele lui, iar cei mici se ascundeau în pivnițe când îl auzeau apropiindu-se.

Datorii, jafuri și lăcomie fără margini

Deși avea salariu bun, prime și jafuri constante, Chioru se împrumuta mereu de bani pe care nu-i mai restituia. A luat sume mari de la negustori, blănari și chiar de la un supus prusac. Își reținea cu lunile salariile subordonaților, încasând el banii.

Nici măcar fosta soție, Uța, nu a scăpat de lăcomia lui. A încercat să o înșele cerându-i galbeni pe care nu îi datora.

Casa, familia și sfârșitul

Până în 1838 a locuit în casa fostei soții din mahalaua Bisericii Albe-Postăvari. Mai târziu și-a construit o locuință mare pe Podul de Pământ, actuala Cale a Plevnei. Casa era spațioasă, mobilată bogat, cu grădină întinsă și apă îndulcită cu zahăr pentru băut.

A fost căsătorit de mai multe ori, însă doar cu ultima soție, Sița, a avut copii: trei băieți și două fete. A murit bătrân, liniștit, și a fost înmormântat în curtea bisericii Sfântul Constantin din Calea Plevnei.

Moștenirea unei frici colective

Căpitanul Costache Chioru nu a lăsat în urmă legi, instituții sau reforme. A lăsat doar frică. A devenit simbolul polițistului corupt, violent și lipsit de umanitate, o figură care arată cât de ușor poate fi transformată autoritatea în instrument de teroare.

Povestea lui rămâne una dintre cele mai întunecate pagini din istoria Bucureștiului, o lecție despre ce se întâmplă atunci când puterea ajunge pe mâna unui om fără limite, fără milă și fără conștiință.

Citește și: Generalul Ioan Emanoil Florescu, fondatorul Armatei Române, are o stradă cu numele său în centrul Bucureștiului