Cinematograful Trianon, aflat în perioada interbelică pe bulevardul Elisabeta, la numărul 6 (astăzi 26), reprezintă o filă importantă din istoria cinematografiei românești. Clădirea, proiectată în anul 1884 de arhitectul Alexandru Orăscu, era una dintre cele mai elegante construcții ale vremii, remarcându-se prin fațada sa bogat ornamentată și prin detaliile arhitecturale care o diferențiau de celelalte imobile din zonă.

Nașterea unui simbol cultural pe bulevardul Elisabeta

Deasupra etajului întâi se înălțau cinci statui reprezentând zeități greco-romane: Artemis, însoțită de câinele ei de vânătoare, Apollo, Afrodita sau Venus, Heracle și Orfeu, cu lira și cununa de lauri.

Această combinație între rafinamentul neoclasic și inovația tehnologică a epocii a transformat clădirea într-un punct de atracție pentru bucureșteni. 

Cinematograful făcea parte din ceea ce presa vremii numea „Hollywood-ul românesc”, o zonă vibrând de viață culturală, cuprinsă între Cercul Militar Național și strada Brezoianu, unde se aliniau cele mai renumite săli de cinema ale capitalei. 

Trianon devenise rapid un loc de întâlnire al elitelor urbane, un spațiu al modernității și al fascinației pentru nou.

Epoca filmului mut și începuturile fascinației cinematografice

La începutul secolului XX, filmul era un miracol tehnologic care cucerea treptat publicul românesc. Asemenea restului lumii, până spre sfârșitul anilor ’20, toate producțiile proiectate pe ecranele bucureștene erau mute. 

În sala întunecată, acțiunea se desfășura fără glas, iar atmosfera era completată de un pianist sau, uneori, de un gramofon care adăuga o notă muzicală momentelor dramatice sau comice.

Publicul vibra în fața imaginilor mișcătoare, iar cinematograful devenise una dintre principalele forme de divertisment urban. Totuși, fascinația se împletea cu așteptarea unei noi revoluții tehnice, care avea să schimbe definitiv experiența cinematografică – apariția filmului sonor.

Prima proiecție sonoră din România

Toamna anului 1929 a marcat un moment de cotitură în istoria filmului românesc. În acel an, la cinematograful Trianon din București, a avut loc prima proiecție a unui film vorbit din România. Pelicula care a inaugurat această eră a fost comedia muzicală „Cântărețul de jazz” (The Jazz Singer), regizată de Alan Crosland în 1927 și avându-l în rolul principal pe Al Johnson.

Evenimentul a produs o adevărată senzație. Spectatorii, obișnuiți cu tăcerea ecranului, au trăit emoția de a auzi pentru prima dată vocile actorilor și melodiile interpretate în direct. A fost o experiență electrizantă, un amestec de uimire, bucurie și neîncredere, care a marcat începutul unei noi epoci cinematografice.

După această premieră, sălile de cinema din București s-au grăbit să se doteze cu aparatură de proiecție sonoră. A început o adevărată competiție între proprietarii de cinematografe, fiecare dorind să se mândrească cu cele mai performante echipamente. 

După luni de modernizare, sălile se redeschideau triumfător, lăudându-se cu noile tehnologii „cele mai perfecționate”. Publicul era fascinat, iar numărul spectatorilor creștea constant.

Reacțiile criticilor și impactul asupra industriei

Dacă spectatorii au primit cu entuziasm revoluția sonoră, criticii și artiștii au fost mai prudenți. În întreaga lume, figuri importante precum Charlie Chaplin, Eisenstein sau René Clair priveau cu scepticism filmul vorbit, considerând că acesta risca să distrugă poezia și expresivitatea filmului mut. În România, jurnalistul și criticul Vasile Timuș a publicat, la 31 octombrie 1929, articolul „Cinematograful a vorbit și la București!”, în care comenta cu luciditate această inovație.

El descria experiența vizionării filmului sonor ca fiind interesantă, dar imperfectă. Sincronizarea dintre imagine și sunet era încă rudimentară, iar redarea vocilor nu surprindea fidel tonul și intensitatea vorbirii umane. „Filmul sonor e pentru civilizație un mare bluff”, nota el, considerând că tehnica era încă în „faza copilăriei” și că nu putea înlocui „cuvântul viu al teatrului”.

Totuși, criticul își exprima speranța că, odată cu progresul tehnologic, vocea înregistrată se va apropia de timbrul natural al actorului, iar sunetul va deveni parte integrantă din experiența cinematografică. Deși sceptic, Vasile Timuș recunoștea că lumea se afla în fața unei descoperiri care avea să schimbe ireversibil arta filmului.

În ciuda reticențelor, filmul sonor a cucerit definitiv publicul. Cinematograful Trianon a devenit, în anii ’30, un loc preferat pentru proiecțiile de comedii muzicale, un gen foarte popular la acea vreme. 

Alte săli din București s-au specializat și ele: cinema ARPA prezenta filme polițiste, Terra proiecta pelicule de groază și aventură, iar Boulevard Palace era dedicat comediilor. Cele mai luxoase cinematografe, precum ARO, Vox, Capitol și Carlton, găzduiau premierele importante și filmele de artă.

De la Trianon la Cinema București

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, cinematograful Trianon a fost rebotezat „București”. Noul nume reflecta dorința regimului de a înlătura conotațiile occidentale și de a aduce instituțiile culturale sub umbrela identității naționale promovate oficial.

Chiar și sub noua denumire, sala a continuat să fie un punct de atracție pentru cinefili. A găzduit premiere, festivaluri și proiecții de filme românești și străine, rămânând timp de decenii un loc îndrăgit al bucureștenilor. Totuși, odată cu apariția televiziunii și, mai târziu, cu dezvoltarea multiplexurilor, cinematografele clasice au început să piardă teren.

În 2004, după ultima proiecție, Cinema București și-a închis definitiv porțile. Clădirea a fost folosită ulterior ca depozit, iar fațada sa, cândva impunătoare, a început să se degradeze vizibil. Cu toate acestea, ea rămâne un monument istoric de categorie B, o relicvă a unei epoci în care Bucureștiul vibra sub fascinația filmului.

Moștenirea unei epoci de aur

Deși în prezent clădirea nu mai servește scopului pentru care a fost construită, ea continuă să fascineze prin istoria sa și prin amintirile pe care le evocă. 

Fostul cinematograf Trianon nu este doar o simplă sală de proiecție uitată, ci un simbol al începuturilor cinematografiei românești moderne. În el s-a scris o filă din istoria artei, a tehnicii și a culturii urbane.

Bulevardul Regina Elisabeta, odinioară supranumit „Hollywood-ul românesc”, și-a pierdut astăzi din strălucirea interbelică. Totuși, clădirile sale istorice, inclusiv fostul cinematograf Trianon, amintesc de vremurile în care Bucureștiul era un centru cultural efervescent, unde modernitatea și eleganța se întâlneau în fiecare colț de stradă.

Cinematograful Trianon, devenit ulterior Cinema București, rămâne în memoria orașului ca locul unde filmul „a prins glas” pentru prima dată. Aici a început epoca sunetului în cinematografia românească, un pas uriaș care a deschis drumul către filmele vorbite, către emoția muzicii și către o nouă formă de artă. 

Prin destinul său, acest cinematograf reconstituie, într-un mod simbolic, însăși povestea Bucureștiului: un oraș al schimbării, al contrastelor, dar mai ales al renașterii continue.

Citește și: Istoria faimosului Cinema Studio din București, de la Magheru la Carpați, „născut” în Al Doilea Război Mondial