În primele săptămâni ale anului 1913, într-o perioadă tensionată pentru România aflată între cele două războaie balcanice, familia regală primea un nou membru: Principele Mircea, al șaselea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria. 

Nașterea unui copil dorit și începutul unei povești tragice

Micuțul era „mezinul” atât de dorit de mamă, cea care nota cu sensibilitate în jurnalul ei că își imaginase mereu un copil cu „ochii căprui”, semn al unei proiecții afective profunde. Sosirea lui Mircea la 13 ianuarie a adus un strop de lumină într-o epocă în care Europa se pregătea, fără să știe, pentru marele conflict ce avea să urmeze.

Sarcina reginei fusese grea, epuizantă și plină de neplăceri, obligând-o să rămână imobilizată la pat în ultimele luni. Cu toate acestea, momentul nașterii a umplut atmosfera de bucurie, iar botezul organizat la o săptămână după aceea a fost o ceremonie grandioasă, la care au participat reprezentanți ai caselor regale europene și membri ai elitei românești. 

Micuțul Mircea s-a dovedit de la început a fi un copil vesel, plin de viață, care iradia energie și cucerea inimile tuturor celor care îl înconjurau.

Legătura specială dintre Mircea și sora sa, Ileana

Dintre toți cei cinci frați ai principelui, Ileana a fost cea care s-a legat cel mai mult de el. Relația dintre cei doi era una aparte, greu de explicat, dar descrisă de regină cu o uimire amestecată cu tandrețe. 

Când micuțul a venit pe lume, Ileana, încă foarte tânără, a adoptat aproape instinctiv rolul unei „mămici” pentru frățiorul ei. Mircea, deși uneori năzdrăvan și energic, răspundea cu o afecțiune egală, iar cei doi păreau inseparabili.

Regina Maria îi descria cu emoție, mărturisind că se aparțineau unul celuilalt, în ciuda diferenței de vârstă. Pentru mamă, Mircea era „speranța mică”, o rază de optimism într-un context internațional tot mai tulburat. 

Cu toate acestea, la Curtea Regală circulau zvonuri sensibile și adesea comentate în șoaptă: anume că paternitatea copilului nu ar fi aparținut regelui Ferdinand, ci ar fi fost rezultatul iubirii dintre regină și Prințul Barbu Știrbey, omul de încredere al Casei Regale și cel considerat confidentul și sprijinul moral al suveranei.

Anii liniștiți înaintea furtunii

Primii doi ani din viața principelui au trecut sub semnul calmului și al liniștii. România optase pentru neutralitate în primele faze ale Marelui Război, iar familia regală se bucura de momente de tihnă la Cotroceni sau Buftea. 

Copiii creșteau sub supravegherea tandră și vigilentă a reginei, care își împărțea timpul între îndatoririle suverane și viața de familie.

Dar vara anului 1916 avea să schimbe totul. România a decis intrarea în război, iar consecințele acestui pas s-au răsfrânt rapid asupra întregii țări și, neașteptat, chiar asupra familiei regale. În septembrie 1916, boala avea să se strecoare în viața senină a micuțului Mircea.

Diagnosticul nemilos și lupta pentru viață

Pe 25 septembrie 1916, Regina Maria nota cu îngrijorare în jurnal prezența unei febre violente la copilul ei și dificultățile de respirație provocate de o infecție în gât. Medicii i-au făcut analize de sânge, iar rezultatul a venit ca o sentință: febră tifoidă. Era o boală extrem de periculoasă în acea epocă, transmisă prin consumul de apă sau alimente contaminate. Războiul favoriza extinderea acestei molime, iar spitalele se confruntau cu nenumărate cazuri.

Tragedia avea un caracter aproape simbolic: Regele Ferdinand însuși suferise de febră tifoidă în 1897 și fusese la un pas de moarte. Acum, boala revenea, lovind cel mai tânăr membru al familiei sale.

Două săptămâni, micuțul a pendulat între viață și moarte. Temperaturile oscilau dramatic, iar fiecare perioadă de acalmie aducea reginei o speranță fragilă. Dar boala era necruțătoare, iar corpul unui copil atât de mic – neputincios în fața infecției.

Ultimele zile ale principelui și ziua de naștere plină de durere a reginei

Pe 29 octombrie 1916, când Regina Maria împlinea 41 de ani, situația devenise cumplită. Suverana își dorea două lucruri: victoria României pe front și salvarea fiului său. Ambele aveau însă să rămână neîmplinite. 

Starea copilului se degradase teribil, iar regina consemna terifiantul aspect al ochilor fără strălucire, acoperiți cu bandaje pentru a ascunde degradarea provocată de boală. Detaliile din jurnalul ei sunt sfâșietoare, reflectând disperarea unei mame care vede cum viața părăsește puțin câte puțin trupul unui copil care abia începuse să cunoască lumea.

Pe 2 noiembrie 1916, Principele Mircea a murit. Avea trei ani și zece luni. Regina Maria, deși în fața războiului se arătase neînfricată, s-a prăbușit în fața acestei lovituri personale. Pierderea a fost atât de profundă încât a descris-o ca pe o mutilare sufletească ireversibilă, spunând la un moment dat: „Trebuie să învăț să trăiesc cu un membru tăiat.”

Cortegiul funerar și suferința unei familii sfâșiate

Trupul copilului a fost așezat într-un sicriu mic, delicat, cu mâinile legate cu o panglică albă și trei trandafiri roșii pe piept, simbol al inocenței și al iubirii materne. A fost transportat de la Buftea la Cotroceni într-un vagon semideschis, în timp ce întreaga Curte Regală era în doliu, cu steagurile coborâte în bernă.

La scurt timp după ceremonie, familia regală a trebuit să părăsească Bucureștiul și să se retragă în Moldova, ca urmare a înaintării trupelor germane. Regina și regele purtau astfel pe umeri nu doar responsabilitatea unei națiuni în război, ci și tragedia personală care îi sfâșiase.

Cum au trăit frații pierderea și ecoul durerii în familie

Carol al II-lea, viitorul rege, a suferit și el profund pierderea frățiorului. Ulterior, în relația sa cu Zizi Lambrino, avea să dea numele Mircea propriului său copil, într-un gest simbolic de omagiu. Ileana, sora adorată de micuț, a fost marcată pentru tot restul vieții de această tragedie. 

Se spune că se ascundea uneori după sobă și se juca în tăcere cu căluțul de jucărie al fratelui ei, incapabilă să-și exprime deschis durerea.

Reîntoarcerea în București și inscripția care a emoționat generații

După sfârșitul războiului, în 1918, familia regală s-a întors în Capitală, iar primul loc în care au mers a fost mormântul principelui, aflat la biserica de la Cotroceni. Cu sufletul încă sângerând, Regina Maria a dorit să lase pe piatra funerară câteva rânduri care aveau să emoționeze peste veacuri. 

Cuvintele ei subliniau nu doar pierderea personală, ci și sacrificiul unui popor întreg care își plângea fiii căzuți în război. Mircea devenise, într-un fel, simbolul durerii naționale, copilul care „nu a apucat să vadă bucuria păcii”.

Cutremurul din 1940 și noul loc de odihnă al principelui

Cutremurul devastator din noiembrie 1940 a distrus biserica de la Cotroceni, iar rămășițele principelui au trebuit mutate. Principesa Ileana, acum adult, a cerut ca fratele ei să fie dus la Bran, locul copilăriei lor fericite. Acolo se odihnește și astăzi, în liniștea munților, departe de zgomotul istoriei, dar aproape de amintirea plină de lumină a celor care l-au iubit.

Pierdere inimaginabilă pentru Regina Maria, moartea lui Mircea a rămas o rană deschisă până la sfârșitul vieții sale. Deși a echilibrat destinul țării în anii grei ai războiului și a devenit simbol al compasiunii și al curajului, în interior purta o durere pe care nici timpul, nici gloria nu au reușit să o estompeze.

O durere care nu a pierdut în timp

Regina, femeia care își încuraja soldații, care mângâia răniții și își asuma riscuri uriașe, nu a putut găsi alinare în fața morții propriului copil. „Speranța mică” a rămas pentru ea un gol permanent, un ecou dureros al unei iubiri materne imposibil de stins.

Povestea Principelui Mircea este una dintre cele mai tulburătoare pagini din istoria Casei Regale a României. A fost copilul dorit, iubit, protejat, dar smuls din viață de o boală nemiloasă într-unul dintre cele mai dramatice momente ale istoriei moderne. Viața lui scurtă, împletită cu zvonurile despre paternitatea sa, cu iubirea necondiționată a reginei și cu tragedia războiului, continuă să emoționeze generații.

În tăcerea de la Bran, mormântul micuțului principe amintește, discret dar profund, de chipul fragil al copilăriei pierdute înainte de vreme și de iubirea unei mame care i-a supraviețuit doar prin forța datoriei, nu prin vindecarea sufletului.

Citește și: Maica Alexandra, cea mai frumoasă și curajoasă prințesă a României. Cum au exilat-o comuniștii pe Principesa Ileana