Marina Știrbei, supranumită pe bună dreptate „prințesa aviației românești”, reprezintă una dintre cele mai impresionante figuri feminine din istoria României moderne. Născută la 19 martie 1912, la Viena, într-o familie aristocratică cu adânci legături în istoria politică și culturală a țării, Marina Știrbei părea sortită unei existențe elegante, discrete, de salon. Era fiica Prințului George (Iorgu) Știrbei, nepoata prințului Barbu Știrbei și a lui George Valentin Bibescu, precum și verișoara celebrului pilot Bâzu Cantacuzino. Totuși, destinul ei avea să urmeze o traiectorie cu totul diferită.

Rădăcini aristocratice și destinul unei vieți neobișnuite

În locul confortului oferit de rangul nobiliar, Marina a ales drumul riscului, al pasiunii și al sacrificiului. Încă din copilărie, a manifestat un interes neobișnuit pentru o tânără de viță nobilă: mecanica, fizica, funcționarea motoarelor și, mai ales, avioanele. 

Fascinația pentru zbor nu era un capriciu trecător, ci o chemare profundă, care avea să îi definească întreaga viață.

Drumul anevoios către cer și afirmarea ca aviatoare

Visul de a deveni pilot nu a fost ușor de împlinit. Într-o epocă în care aviația era un domeniu aproape exclusiv masculin, Marina Știrbei s-a lovit de numeroase refuzuri și prejudecăți. 

Curajul, perseverența și convingerea că locul ei este în carlinga unui avion au ajutat-o să depășească toate obstacolele. În cele din urmă, este acceptată la Școala de Turism Aerian, fondată de Mircea Cantacuzino, un pas decisiv pentru viitoarea ei carieră.

Absolvirea cursurilor, în 1932, a marcat începutul unei ascensiuni rapide în aviația românească. În 1935 obține brevetul de pilot, iar un an mai târziu participă la primul concurs de pilotaj aerian, unde reprezintă România și obține locul I. Această performanță o transformă într-o figură cunoscută și respectată în lumea aviației, confirmând că talentul și disciplina pot depăși orice barieră de gen.

Marina Știrbei intră astfel în rândul pionierilor aviației românești, devenind un simbol al modernității și al emancipării feminine. Ea nu se mulțumește însă cu performanțe sportive sau zboruri demonstrative, ci caută mereu să își extindă limitele și să își pună pasiunea în slujba unui scop mai înalt.

Zboruri istorice și inspirația nordică

Un moment definitoriu al carierei sale îl reprezintă zborurile de cursă lungă, adevărate aventuri aeriene pentru acea perioadă. Marina Știrbei este prima femeie din România care pilotează pe ruta București–Stockholm, un traseu dificil, ce presupunea nu doar abilități tehnice excepționale, ci și o rezistență psihică ieșită din comun. Avionul cu care realizează aceste performanțe este comandat chiar de ea și construit în România, fiind botezat sugestiv „Icar”.

Cu acest aparat, Marina zboară până în Finlanda, într-un context internațional tensionat, țara nordică fiind deja invadată de Uniunea Sovietică în 1939. Călătoria în „Țara celor o mie de lacuri” nu a fost doar o realizare aviatică, ci și o experiență umană profundă. Aici, prințesa este impresionată de organizarea și implicarea femeilor finlandeze în cadrul Societății Aviatice a Femeilor din Finlanda, cunoscută sub numele de „Lottasvärd”.

Disciplina, solidaritatea și rolul activ al femeilor în sprijinirea efortului de război au marcat-o profund. Marina Știrbei înțelege că aviația poate fi mai mult decât un sport sau o demonstrație de curaj: poate deveni un instrument de salvare, de ajutorare și de speranță.

Nașterea Escadrilei Albe și începutul aviației sanitare românești

Inspirată de modelul finlandez, Marina Știrbei decide să transpună această idee în România. În 1939, pune bazele aviației sanitare românești, cunoscută sub numele de „Escadrila Albă”, cu sediul la aerodromul Băneasa. Această inițiativă reprezenta o premieră absolută, nu doar în România, ci și la nivel european.

Escadrila Albă era o unitate specială, formată din avioane sanitare pilotate exclusiv de femei, având misiunea de a evacua răniții de pe front și de a transporta materiale medicale și personal sanitar în zonele afectate de lupte. Avioanele, vopsite în alb și marcate cu însemnele Crucii Roșii, deveneau simboluri ale speranței în mijlocul dezastrului războiului.

În 1940, escadrila dispunea deja de zece aeronave, iar aviatoarele aveau grad de sublocotenent, purtau uniformă militară și primeau soldă, asemenea soldaților. Printre cele mai cunoscute membre ale Escadrilei Albe se numărau Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Smaranda Brăescu și Virginia Duțescu, femei care, asemenea Marinei Știrbei, au demonstrat un curaj ieșit din comun.

Curaj, sacrificiu și salvarea a mii de vieți

Rolul Escadrilei Albe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost esențial. În condiții extrem de dificile, sub amenințarea constantă a focului inamic, aviatoarele au efectuat mii de misiuni de evacuare medicală, salvând nenumărate vieți. Zborurile se desfășurau adesea la joasă altitudine, pe vreme nefavorabilă, cu avioane fragile, transformând fiecare misiune într-un act de eroism.

Marina Știrbei nu s-a limitat doar la organizarea și coordonarea escadrilei. După declanșarea operațiunilor militare împotriva Uniunii Sovietice, ea continuă să își servească țara într-un alt mod: întreține un sanatoriu în conacul familiei de la Dărmănești, unde aviatorii răniți pe front primesc tratament și îngrijiri de cea mai bună calitate.

Revista Realitatea nota, în septembrie 1941, spiritul de sacrificiu al prințesei, subliniind că Marina Știrbei nu a încetat nicio clipă să lucreze pentru propășirea aviației românești și că organizarea aviației sanitare i se datorează în întregime. Imaginea ei, schimbând casca de aviatoare cu vălul alb pentru a veghea la căpătâiul camarazilor răniți, a devenit emblematică pentru acea perioadă.

Viața personală și încercările regimului comunist

În 1942, Marina Știrbei se căsătorește cu principele Constantin Bibescu Basarab Brâncoveanu, și el pilot. Cununia are loc la Biserica Domnița Bălașa, iar petrecerea este găzduită de Martha Bibescu, nașa lor de cununie, la reședința sa din Mogoșoaia. Fericirea personală este însă de scurtă durată, fiind umbrită de schimbările dramatice aduse de instaurarea regimului comunist.

După război, Marina Știrbei este deposedată de toate proprietățile și forțată să se mute într-o garsonieră modestă de pe strada Popa Tatu din București, unde trăiește o perioadă sub domiciliu forțat. Pentru o femeie obișnuită cu libertatea cerului, această restricție a fost una dintre cele mai dure încercări ale vieții sale.

În cele din urmă, datorită intervențiilor soțului și ale statului englez, reușește să emigreze, părăsind România care i-a oferit atât glorie, cât și suferință. Exilul nu a însemnat însă ruperea definitivă de țară.

Ultimii ani și moștenirea unei vieți exemplare

În 1992, Marina Știrbei revine în România pentru a participa la slujba de canonizare a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, un moment cu profundă încărcătură simbolică. Din 1997, starea sa de sănătate începe să se deterioreze, iar ultimele șase luni din viață le petrece într-un cămin pentru persoane vârstnice, la câțiva kilometri de orașul Bouloc.

Se stinge din viață la 15 iulie 2001, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă o moștenire impresionantă. Marina Știrbei rămâne singura femeie pilot de război din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un pionier al aviației sanitare și un exemplu de devotament, curaj și altruism.

Viața ei este o mărturie a luptei pentru idealuri într-o perioadă marcată de conflicte și transformări dramatice. Mai mult decât o aviatoare de excepție, Marina Știrbei a fost o femeie care a demonstrat că pasiunea, determinarea și dorința de a fi de folos societății pot schimba destine și pot salva vieți. Moștenirea sa continuă să inspire generațiile viitoare de aviatori și pe toți cei care cred în puterea curajului și a responsabilității față de ceilalți.

Citește și: Cine a fost Smaranda Brăescu și de ce are o stradă în București. Povestea tragică a primei femei parașutist din România