La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul vibra de eleganţă urbană: trăsurile ornate străbăteau cu graţie Calea Victoriei, iar roţile trase de cai erau simbolul rafinamentului. În paralel, însă, România îşi construise deja o identitate industrială aparte — era printre pionierii mondiali în rafinarea petrolului, având în Ploieşti o rafinărie funcţională încă din 1857. În ciuda acestei realizări importante, oraşul nu era pregătit pentru era automobilului: infrastructura rutieră şi de alimentare cu combustibil lipsea aproape complet.

Sosirea automobilului şi apariţia provizorie a alimentării

Anul 1898 aducea în Bucureşti primul automobil: un vehicul străin-nou, cu motor zgomotos, suspensii tremurânde şi consum de combustibil. Întrebarea care se ridica imediat era: «De unde alimentezi un asemenea mijloc de transport într-un oraş încă dominat de cai şi trăsuri?» Benzina, în acea perioadă, nu era combustibilul banal pe care îl ştim astăzi. 

Era privită ca o substanţă inflamabilă, comercializată cu reţinere, în cantităţi reduse, în locuri neconvenţionale. Astfel, primii posesori de automobil erau nevoiţi să se îndrepte către farmacii sau drogherii bine aprovizionate, acolo unde se vindea ceea ce se numea „spirit de petrol”.

Imaginăm scena: şoferul — frecvent un boier sau un bancher entuziast al noii tehnologii — îşi aduce automobilul în faţa farmacie ori drogherii, aranjează pâlnia lângă rezervorul vehiculului, şi primeşte dintr-o canistră metalică sau butoi o izvodire de „benzină” turnată manual, în timp ce privitorii curioşi opresc pentru a contempla ciudaţiunea urbană. Procesul era lent, riscant şi cu siguranţă spectaculos.

Primii paşi spre staţii dedicate

Pe măsură ce anii treceau — şi odată cu înmulţirea automobiliştilor, sprijinită de apariţia cluburilor auto — nevoia unor puncte specializate de alimentare devenea tot mai presantă. Începând cu 1905, firme petroliere, atât străine cât şi locale — de pildă companii precum Româno-Americană (filială a Standard Oil) şi Astra Română (asociată cu Shell) — au început să instaleze primele dispozitive publice de alimentare. 

Acestea nu erau încă benzinării în sensul modern al cuvântului, ci pompe simple din fier forjat, poziţionate pe trotuare de pe arterele principale ale capitalei (Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta), lângă garaje sau sedii de companii petroliere.

Pompele funcţionau manual, cu o manivelă ce extrăgea combustibil dintr-un rezervor subteran, iar deasupra se afla un tub de sticlă prin care trecea şi se putea observa cantitatea de motorină/benzină dispusă pentru turnare. 

Apariţia acestor dispozitive a marcat începutul transformării veritabile a peisajului urban bucureştean — de la străzi dominate de cai şi trăsuri la artere în care se auzea huruitul motoarelor şi se simţea mirosul de combustibil.

Perioada interbelică şi transformarea urbană

În perioada interbelică, automobilul încet-încet îşi câştiga statutul de simbol social: nu mai era doar „jucăria” unui pionier, ci un reper al puterii şi al modernităţii. Garaje supraetajate, precum celebrul Garaj Ciclop de pe Bulevardul Magheru (construit în anii ’20) deveneau nu doar spaţii de parcare, ci centre de service auto şi implicit puncte de alimentare esenţiale pentru comunitatea auto emergentă.

În jurul deceniului al treilea-al patrulea al secolului XX, apar deja staţii integrate, gen „OSIN” în Piaţa Victoriei: pavilioane proprii, copertine, pompe multiple, servicii conexe. Staţia OSIN era pentru Bucureşti un etalon al modernităţii — nu doar benzină, ci şi accesorii, service, magazin, deci un „centre service” timpuriu ce preceda multe din conceptele de benzinărie pe care le ştim astăzi. 

În această perioadă, peisajul urban al capitalei se schimba radical: sunetul copitelor era tot mai rar, înlocuit de zgomotul motoarelor, mirosul de petrol devenea normal, iar automobilele începeau să nu mai fie excepţii, ci părţi integrante ale vieţii urbane.

Impactul asupra infrastructurii și societăţii bucureștene

Transformarea alimentării cu combustibil pentru automobile nu era doar o chestiune tehnică, ci o veritabilă schimbare de paradigmă urbană şi socială. Pe lângă apariţia staţiilor de alimentare, era nevoie de garaje, service, o reţea de drumuri, semnalizare şi facilităţi conexe. 

Proprietarii maşinilor nu mai erau doar pasionaţi individuali — deveneau membri ai unui nou tip de comunitate urbană, a mobilităţii rapide, a liberei circulaţii, a consumului modern. Străzile deveneau din ce în ce mai animate, maşinile îşi făceau loc printre tramvaie, trăsuri şi biciclete, generând un ritm nou al oraşului.

De asemenea, benzina ca produs comercial a început să se standardizeze, reglementările tehnice au apărut, distribuirea s-a organizat tot mai eficient. Într-o singură generaţie, Bucureştiul se transformase: de la oraş al trăsurilor la oraş al automobilului, iar „spiritul de petrol” vândut la farmacie devenise istorie.

Provocări și memorii ale epocii timpurii

Este important să remarcăm că trecerea către automobil nu a fost lipsită de provocări: pompele timpurii erau adesea neconforme, turnarea manuală era riscantă, infrastructura rutieră nu era adaptată încă la trafic intens, iar combustibilul era considerat periculos şi greu de manevrat. 

Totuşi, prin aceste experimente, uneori improvizate, Bucureştiul îşi contura treptat un viitor modern. Pentru privitorii de la geamurile farmaciilor sau de pe trotuare, scenele cu automobilul aliniat la turnare de combustibil deveneau modalităţi vizibile de manifestare a schimbării urbane.

Amintirea acelor ani rămâne astăzi ca un simbol al tranziţiei: momentul în care benzina – mirosul ei puternic, fumul evacuării – a devenit indicatorul modernităţii. Locuri improbabile, precum o farmacie sau o drogherie, deveniseră temporar „benzinării”, iar şoferii pionieri scriau cu motorul lor primele pagini ale mobilităţii româneşti.

Reflecţii finale

Povestea primei benzinării din Bucureşti — implicit povestea şoferilor care cumpărau „spirit de petrol” din farmacii — este un epitom al transformării urbane şi tehnologice. Ea ne arată cum un oraş cu tradiţie a trasurilor elegante s-a adaptat rapid la revoluţia automobilului, cum infrastructura i-a urmat paşii, chiar dacă cu întârziere, şi cum autorii modernizării au fost adesea inventivi: folosind farmacii, drogherii, pompe manuale din fier forjat.

Această istorie nu este doar despre combustibil, ci despre mobilitate, despre identităţi urbane, despre cum tehnologia redefinea statutul social. Iar imaginea şoferului elegant, aliniat la farmacia de pe Calea Victoriei pentru a-şi realimenta automobilul arată cât de recenta şi de radicală a fost transformarea. În final, scena în care zgomotul motorului înlocuia copitele calului şi mirosul de petrol devenea normalitate spune multe despre cât de rapid s-a schimbat lumea: în Bucureşti, într-o singură generaţie, mobilitatea s-a reinventat.

Astfel, pentru locuitorii de astăzi, când trec pe lângă benzinarie sau pompe moderne, merită să îşi imagineze momentul în care „benzinăria” era farmacia de colţ, iar automobilul era raritate. Şi să îşi amintească că mobilitatea modernă – disponibilă astăzi tuturor – a avut un început modest, umed cu „spirit de petrol” şi pompat… cu manivelă.

Citește și: Calea Victoriei din București „respiră” istorie: Podul Mogoșoaiei de demult a fost pavat de Constantin Brâncoveanu cu trunchiuri de copac