Puține locuri din București concentrează atâta istorie, farmec și memorie colectivă precum Calea Victoriei. Astăzi o asociem cu arhitectura somptuoasă, cu viața culturală și socială intensă, dar originile ei se regăsesc într-un trecut mult mai umil. Înainte să fie o arteră centrală a Capitalei, Calea Victoriei era doar un drum de pământ care lega Palatul Domnesc de la Dâmbovița cu moșia Mogoșoaia. Povestea transformării sale, strâns legată de figura domnitorului Constantin Brâncoveanu, de familia Cantacuzino și de marile momente ale istoriei moderne a României, dezvăluie o cronologie fascinantă a Bucureștiului.

Podul Mogoșoaiei și originile sale modeste

La începutul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul era un oraș în plină transformare, dar infrastructura rămânea precară. Constantin Brâncoveanu, domnitor vizionar, a decis să lege reședința sa domnească de pe malul Dâmboviței de moșia Mogoșoaia, unde ridicase un palat impunător, reprezentativ pentru stilul brâncovenesc.

Drumul era unul vital pentru deplasările curții și pentru transportul de mărfuri. Pentru a-l face practicabil, Brâncoveanu a dispus să fie acoperit cu trunchiuri de copaci, o tehnică des întâlnită la acea vreme.

De aici provine și denumirea de „pod” – nu un pod peste apă, ci o cale podită, mai trainică decât simplul pământ bătătorit. Această infrastructură rudimentară a rămas în memoria bucureștenilor sub numele de Podul Mogoșoaiei, o denumire care a persistat timp de aproape două secole.

Moștenirea Ilincăi Cantacuzino, femeia care stăpânea Bucureștiul

Puțini știu că, înainte de Brâncoveanu, terenurile din jurul viitorului Pod al Mogoșoaiei aparțineau unei mari moșiere, Ilinca Basarab Cantacuzino, bunica domnitorului. Femeie cu rădăcini nobile, ea era nepoata lui Matei Basarab și fiica domnitorului Radu Șerban. Prin căsătoria cu Constantin Cantacuzino, primul membru al familiei Cantacuzino venit în Țara Românească, a întemeiat o dinastie cu o influență covârșitoare.

Ilinca a avut doisprezece copii, dintre care unul – Șerban Cantacuzino – a devenit domn, iar fiica cea mai mică, Stanca, a fost mama viitorului Constantin Brâncoveanu. Astfel, istoria Podului Mogoșoaiei este legată nu doar de un domnitor, ci și de o întreagă moștenire de familie care a modelat destinul orașului. Peste 50 de pogoane de teren, aflate în centrul actual al Capitalei, au aparținut acestei femei considerate „marea postelniceasă”. Practic, Ilinca Cantacuzino a fost stăpâna unei părți însemnate a Bucureștiului de odinioară.

Transformarea drumului în axă principală a Capitalei

De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Podul Mogoșoaiei a evoluat odată cu orașul. Pe măsură ce comerțul și viața urbană se intensificau, acest drum a devenit o arteră esențială de circulație și de reprezentare. Negustorii, boierii, artiștii și călătorii se intersectau zilnic aici, iar Bucureștiul începea să capete aerul cosmopolit al unui oraș european.

În secolul al XIX-lea, Podul Mogoșoaiei a fost pavat cu piatră cubică, semn al modernizării și al aspirațiilor de civilizație occidentală. Imaginea noroiului și a trunchiurilor de copaci lăsase locul unei străzi moderne, capabile să găzduiască trăsuri elegante și să fie martora unei vieți mondene în plină expansiune.

Cum s-a schimbat numele arterei de la Podul Mogoșoaiei la Calea Victoriei

Un moment definitoriu survine în 1878, când România obține independența în urma războiului purtat împotriva Imperiului Otoman. Pentru a onora victoria armatei române, autoritățile hotărăsc ca Podul Mogoșoaiei să primească un nou nume: Calea Victoriei. Această schimbare nu era doar una simbolică, ci și o consacrare a rolului său de bulevard reprezentativ, demn de capitala unei țări independente.

De atunci, Calea Victoriei a devenit scena principală a paradei sociale, politice și culturale din București. Aici s-au plimbat generații de bucureșteni, s-au ridicat clădiri spectaculoase și s-a consolidat imaginea orașului ca „Micul Paris”.

Clădirile emblematice de pe faimosul bulevard

Odată cu transformarea sa, bulevardul a atras construcții impunătoare, multe dintre ele devenite simboluri ale identității naționale. Printre acestea se numără:

• Palatul Cantacuzino sau Casa cu Lei, ridicat la începutul secolului XX de prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul”. Clădirea, realizată în stil eclectic francez, găzduiește astăzi Muzeul Național „George Enescu” și păstrează atmosfera somptuoasă a vremurilor de altădată.
• Ateneul Român, inaugurat în 1888, a devenit rapid unul dintre cele mai importante centre culturale ale țării. Arhitectura sa neoclasică, cu fațada marcată de coloane corintice, simbolizează dorința României moderne de a se ancora în tradiția europeană.
• Cercul Militar Național, construit la începutul secolului XX, impresionează prin stilul său neoclasic monumental. Edificiul, cunoscut și sub numele de Casa Centrală a Armatei, a fost martor al unor evenimente sociale și culturale de anvergură.
• Casa Capșa, deschisă în 1852, s-a impus ca un adevărat centru al vieții intelectuale și artistice. Cafeneaua de aici a devenit punct de întâlnire pentru scriitori și ziariști, iar în perioada interbelică era considerată „singurul local intelectual” al Bucureștiului. Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu sau Camil Petrescu au fost doar câțiva dintre obișnuiții săi.

Viața mondenă și culturală de pe Calea Victoriei

În perioada interbelică, Calea Victoriei era locul unde se întâlneau elitele. Scriitori, artiști, politicieni și oameni de afaceri își dădeau întâlnire în cafenelele și restaurantele luxoase. Strada vibra de energie, fiind o adevărată scenă a modernității românești.

Plimbările pe Calea Victoriei, denumite popular „șoseaua de duminică”, erau un ritual al bucureștenilor din clasa mijlocie și înaltă. Doamnele elegante, însoțite de domni la fel de bine îmbrăcați, defilau pe sub privirile celor care voiau să fie la curent cu ultimele noutăți ale modei și ale vieții mondene.

Bucureștenii ies, și astăzi, la promenadă pe Calea Victoriei

Astăzi, Calea Victoriei rămâne una dintre cele mai vizitate și iubite artere ale Capitalei. Restaurările din ultimele decenii au redat străzii o parte din eleganța pierdută, iar evenimentele culturale și pietonalizările ocazionale au transformat-o într-un spațiu viu, accesibil bucureștenilor și turiștilor deopotrivă.

Totuși, dincolo de cafenelele moderne și de clădirile renovate, Calea Victoriei păstrează în fiecare piatră cubică memoria Podului Mogoșoaiei. Drumul pavat de Brâncoveanu cu trunchiuri de copac a devenit coloana vertebrală a istoriei urbane a Bucureștiului.

De la Ilinca Cantacuzino, moșiereasa care stăpânea centrul orașului, la Brâncoveanu, care a transformat drumul într-o arteră strategică, și până la elitele interbelice care l-au transformat în scenă a modernității, Calea Victoriei a parcurs un drum fascinant. Este mai mult decât un bulevard: este un palimpsest de istorie, cultură și identitate națională.

Astăzi, atunci când ne plimbăm pe Calea Victoriei, ne aflăm, de fapt, pe urmele Podului Mogoșoaiei, acel drum podit cu trunchiuri de copaci, care, de peste trei secole, continuă să lege trecutul de prezent și să „respire” istoria Bucureștiului.