Numele lui Ion Popescu Gopo este astăzi indisolubil legat de prestigiosul festival de film care îi poartă numele și care are loc anual în România. Alegerea acestui simbol nu a fost întâmplătoare. Asocierea marelui artist cu cel mai important festival de film din țară a permis și transformarea emblematicului omuleț-Gopo într-o statuetă de tip „pseudo-Oscar”, devenită un reper vizual pentru cinematografia autohtonă.

Începuturile unui artist vizionar

Ion Popescu Gopo s-a născut la 1 mai 1923, în București, într-un mediu artistic care îi va influența profund destinul. Debutul său în caricaturistica de presă a venit devreme, în 1939, iar pasiunea pentru desen l-a condus către Academia de Arte din Capitală.

O etapă esențială în formarea sa a reprezentat-o specializarea în animație, urmată la Moscova, unde a intrat în contact cu tehnici și concepte moderne pentru acea perioadă. Această experiență va sta la baza stilului său unic, care își va găsi expresia începând cu anul 1949, moment considerat debutul oficial al carierei sale în animație.

Primul scurtmetraj animat realizat de Gopo a fost Punguța cu doi bani, inspirat din binecunoscuta poveste a lui Ion Creangă. Filmul a reprezentat o demonstrație a modului în care tânărul artist reușea să îmbine textul literar cu viziunea proprie, punând bazele unei filozofii de lucru ce avea să-l diferențieze radical de stilul dominant Disney.

Nașterea omulețului-gopo și filosofia anti-Disney

Celebrul omuleț-Gopo, personajul-simbol al creației sale, a apărut ca o replică asumată la estetica bogată și ornamentată a animației occidentale. „N-a fost construit ca un personaj pentru copii”, explica artistul, subliniind că voia să creeze un stil „simplu, fără garniturile cunoscute”, un fel de reacție anti-Disney. Totuși, el recunoștea că spectatorii au asociat inevitabil personajul cu copilăria, deoarece era o figură pură, naivă, sinceră prin simplitatea ei.

În ciuda acestei poziționări, Gopo nu nega fascinația față de Alba ca Zăpada, filmul care l-a marcat profund și i-a demonstrat potențialul uriaș al animației. Pentru el, animația era însăși o formă modernă de basm, un mediu care pune în scenă personaje juste, greu încercate, dar mereu învingătoare. În plus, îi atribuia o dimensiune mai profundă: eroul animat căpăta o calitate unică – indestructibilitatea –, reflectând aspirația omului către nemurire.

Când nu desena, Gopo își diversifica pasiunile. Conform interviului publicat în Cutezătorii în 1982, artistul scria muzică pentru filme, sculpta, se juca cu pekinezul său, Moacă, și repara adesea diverse obiecte prin casă. Fire tehnică și creativă deopotrivă, Gopo îmbina în mod armonios arta și pragmatismul.

Consacrarea internațională și creațiile definitorii

Momentul care avea să marcheze definitiv cariera lui Ion Popescu Gopo a venit în 1957, atunci când a câștigat Marele Premiu Palme d'Or la Cannes pentru scurtmetrajul Scurtă istorie. Această performanță istorică a demonstrat nu doar talentul său excepțional, ci și faptul că animația românească putea concura la cel mai înalt nivel internațional.

După acest succes, Gopo s-a orientat tot mai mult către filme destinate copiilor, dar și către producții complexe în care a fost, pe rând, regizor, scenarist sau actor. Printre titlurile importante se numără S-a furat o bombă, De-aș fi… Harap Alb, De trei ori București, Comedie fantastică, Povestea dragostei, Maria Mirabela, Galax, Rămășagul sau Maria Mirabela în Tranzistoria. Aceste filme au contribuit la definirea unui univers cinematic recognoscibil, în care umorul, fantezia și mesajele morale se îmbină într-o manieră inconfundabilă.

Cu toate acestea, lumea filmului românesc nu a fost lipsită de controverse. Una dintre cele mai sensibile povești este legată de lungmetrajul Robinson Crusoe, produs de Animafilm și regizat de Victor Antonescu. Filmul era gata de lansare încă din perioada comunistă, însă a ajuns pe ecrane abia pe 1 iunie 1990, după căderea regimului.

Cazul „Robinson Crusoe” și controversa care a lăsat urme adânci

Deși finalizat și aprobat inițial pentru vizionare, Robinson Crusoe nu a mai apucat să fie văzut de publicul românesc la momentul oportun. Povestea este demnă de un film în sine. Lungmetrajul a fost prezentat în martie 1973 președintelui Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Dumitru Popescu, cunoscut ca „Dumnezeu”. Acesta nu a avut obiecții și filmul s-a întors la studio, având chiar o dată stabilită pentru premieră: 26 mai 1973.

Lucrurile au luat însă o turnură neașteptată. La scurt timp, Gopo, aflat atunci la Geneva unde lucra pentru UNESCO, a aflat despre producție și a cerut să o vizioneze. După ce a felicitat regizorul, a plecat fără să sugereze vreo problemă. Totuși, în aceeași după-amiază, Consiliul Culturii a cerut o nouă vizionare, iar a doua zi filmul a fost oficial interzis.

Regizorul Victor Antonescu a mărturisit ulterior că motivul principal pentru blocarea filmului ar fi fost chiar intervenția lui Ion Popescu Gopo. Artistul nu ar fi putut accepta ideea ca altcineva să realizeze primul lungmetraj de animație din România, considerând că această onoare îi revenea de drept lui. Mai mult, peste câțiva ani, a încercat să compenseze situația prin propriile proiecte, însă precedentul fusese deja creat.

Au existat și două justificări oficiale ale interdicției, la fel de absurde pe cât erau de politizate:
 – filmul ar fi putut jigni țările africane, prezentându-le ca pe niște canibali;
 – inversarea culorilor pielii, adică negrii să fie albi și albii negri, ar fi rezolvat problema.

Astfel, unul dintre proiectele care ar fi putut rescrie istoria animației românești a fost abandonat în plină ascensiune, într-o perioadă în care deciziile politice depășeau adesea logica artistică.

Moștenirea lui Gopo și impactul asupra culturii române

Chiar dacă episodul Robinson Crusoe a lăsat în urmă întrebări incomode, moștenirea lui Ion Popescu Gopo rămâne colosală. El a creat un limbaj vizual propriu, a demonstrat că România poate excela în animație și a inspirat generații întregi de artiști, regizori și animatori. Omulețul său este astăzi un simbol fără vârstă, o reprezentare a spiritului ludic, a curiozității și a sincerității umane.

Festivalul Gopo continuă să îi cinstească numele, iar statueta inspirată de personajul său păstrează vie esența unei personalități unice în cinematografia românească. Ion Popescu Gopo rămâne, fără îndoială, părintele desenelor animate românești și unul dintre cei mai vizionari artiști pe care i-a avut cultura noastră.

Citește și: Tudor Arghezi și cele 11 meserii. Ce a lucrat marele poet înainte de a deveni o legendă a literaturii române