În 2025 s-au împlinit 145 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, unul dintre cei mai străluciți poeți din istoria literaturii române. Puțini sunt însă cei care cunosc multitudinea de meserii pe care genialul scriitor le-a avut de-a lungul vieții, înainte de a deveni o legendă. Viața lui Tudor Arghezi a fost marcată de o neobosită căutare – deopotrivă spirituală și materială. În spatele operei sale colosale se ascunde un destin complex, presărat cu încercări, reinventări și transformări radicale.

Omul bun la toate

Marele poet a practicat, pe parcursul existenței sale, nu mai puțin de unsprezece meserii, de la cele intelectuale, precum cea de gazetar, până la ocupații manuale – ceasornicar, bijutier sau vânzător de cireșe. Această diversitate nu a fost un moft, ci o necesitate impusă de greutățile vieții și de un spirit mereu neliniștit. 

Tudor Arghezi, născut Ion Nae Theodorescu la 21 mai 1880, în București, provenea dintr-o familie modestă, cu origini în Gorj. Din cauza lipsurilor financiare, a fost nevoit să se întrețină singur de la o vârstă fragedă. La doar 11 ani își câștiga deja existența, iar în timpul școlii oferea meditații pentru a-și continua studiile.

A urmat școala primară „Petrache Poenaru”, apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir” și liceul „Sfântul Sava”. Totuși, nu a reușit să-și finalizeze studiile liceale, abandonând înainte de a susține Bacalaureatul. 

La 16 ani s-a angajat ca custode la o expoziție de pictură, o experiență care i-a deschis orizontul către lumea artistică. Doi ani mai târziu, a lucrat ca laborant la o fabrică de zahăr din Chitila, o meserie modestă, dar care i-a oferit primul contact cu munca industrială și cu realitățile dure ale vieții de adult.

Căutarea credinței și anii petrecuți la Mănăstirea Cernica

Una dintre cele mai inedite etape din viața lui Tudor Arghezi a fost retragerea la Mănăstirea Cernica, la doar 19 ani. Profund afectat de moartea iubitei sale, tânărul poet a căutat refugiul în credință, devenind călugărul Iosif. 

Timp de patru ani, a dus o viață monahală, a fost hirotonisit diacon și adus la Mitropolie, unde a lucrat ca secretar. În aceeași perioadă, i s-a oferit și o poziție de referent conferențiar pentru religie comparată la Școala de ofițeri.

Cu toate acestea, sufletul său continua să fie frământat de întrebări și îndoieli. Arghezi nu s-a regăsit în liniștea și rânduiala lumii bisericești. 

Era un spirit liber, critic și neîmpăcat cu formele convenționale ale credinței. În 1905, a renunțat la viața monahală și a ales drumul exilului, plecând în Occident pentru a-și regăsi sensul.

Anii din străinătate: meșteșuguri, studiu și descoperiri

După plecarea din țară, Arghezi a ajuns mai întâi la Paris, unde a avut o scurtă relație cu Constanța Zissu, din care s-a născut un fiu, Eliazar Lotar – viitor artist fotograf. Poetul l-a recunoscut și l-a sprijinit, deși viața sa se afla într-o continuă schimbare.

Din Franța s-a mutat în Elveția, dorind să urmeze cursurile Universității Catolice din Fribourg, dar lipsa diplomei de Bacalaureat l-a împiedicat. În ciuda obstacolelor, Arghezi a continuat să se perfecționeze singur, devenind un autodidact cu o cultură impresionantă.

Pentru a se întreține, a învățat meseria de bijutier și ceasornicar, lucrând în ateliere elvețiene, unde și-a dezvoltat precizia, răbdarea și simțul detaliului. Aceste calități se vor regăsi mai târziu în rafinamentul limbajului său poetic, construit cu aceeași minuțiozitate cu care ar fi montat rotițele unui ceas.

A locuit o vreme la Mănăstirea Cordelierilor, dar a refuzat convertirea la catolicism. Mai târziu, a călătorit și a lucrat în Anglia și Italia, perioadă care l-a format profund, nu doar intelectual, ci și spiritual. 

Cei cinci ani petrecuți în Occident au fost esențiali pentru desăvârșirea sa ca scriitor. Mai târziu, Arghezi va mărturisi că experiențele trăite printre străini l-au învățat mai mult despre condiția umană decât orice manual de teologie.

Întoarcerea în țară și afirmarea ca gazetar

În 1912, după o lungă absență, Tudor Arghezi a revenit în România. Nu avea o diplomă universitară, dar avea o experiență de viață uriașă. 

S-a afirmat rapid în presa românească, devenind gazetar și pamfletar redutabil. Colaborările sale la reviste precum Cronica, Viața Românească și Facla l-au impus ca o voce puternică și originală.

Arghezi considera pamfletul o formă înaltă de expresie jurnalistică, o armă a inteligenței și a adevărului. Stilul său tăios, plin de ironie și luciditate, l-a transformat într-un adversar redutabil al ipocriziei și corupției. Pentru el, presa era o tribună morală, nu o platformă politică.

De-a lungul anilor, a fost și tipograf, administrând propria tipografie la Mărțișor, unde își publica uneori scrierile. Munca manuală și cea intelectuală coexistau în personalitatea sa – poetul își corecta textele între două pagini imprimate sau între două tiraje de ziar.

După trei decenii de căutări și încercări, în 1927, la vârsta de 47 de ani, Arghezi își lansează primul volum de versuri, „Cuvinte potrivite”, care îl impune definitiv în literatura română. 

Criticii îl vor numi „cel mai important poet român de la Eminescu încoace”, iar publicul îl va descoperi ca pe o voce unică – un meșteșugar al cuvântului, capabil să transforme viața de zi cu zi în poezie pură.

Pamfletul „Baroane” și confruntarea cu istoria

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Arghezi s-a aflat într-un nou conflict – de această dată, cu autoritățile naziste. 

Publicarea pamfletului „Baroane”, un text acid împotriva ambasadorului Germaniei, i-a adus arestarea și internarea la Târgu Jiu. Poetul a scăpat la limită de trimiterea într-un lagăr german sau chiar de execuția ordonată de Gestapo.

După război, odată cu instaurarea regimului comunist, Arghezi a fost din nou interzis și marginalizat. În 1948, în ziarul Scânteia, a apărut un articol denigrator intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, care decredibiliza întreaga sa operă. Tipografia sa de la Mărțișor a fost devastată, iar casa amenințată cu confiscarea.

Pentru a supraviețui, familia Arghezi a început să vândă cireșe din grădina de la Mărțișor. Gestul a devenit un simbol al demnității și al rezistenței prin muncă, o imagine tulburătoare a poetului care, lipsit de libertate, își câștiga existența prin munca propriilor mâini.

Reabilitarea și ultimii ani ai marelui poet

După ani de tăcere forțată, în 1952, Tudor Arghezi este treptat reabilitat, la inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuși, această revenire pe scena publică a fost însoțită de compromisuri. 

Poetul a fost nevoit să publice articole și texte favorabile regimului, dar a făcut-o într-un mod subtil, păstrându-și demnitatea și ironia caracteristică.

În 1960, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Arghezi a fost sărbătorit ca poet național, iar cinci ani mai târziu, la 85 de ani, a fost din nou omagiat de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română.

A murit pe 14 iulie 1967, fiind înmormântat cu onoruri naționale. Moartea sa a încheiat o viață excepțională, în care destinul unui mare poet s-a intersectat cu marile frământări ale secolului XX – de la războaie și exil, la cenzură și glorie.

Cele 11 meserii – oglinda unei conștiințe vii

Cei care cunosc doar opera literară a lui Tudor Arghezi ar putea fi surprinși de complexitatea biografiei sale. În spatele poetului se află un om care a traversat epoci, regimuri și continente, care a cunoscut foamea, exilul, credința și gloria. A fost laborant, custode, călugăr, ceasornicar, bijutier, autodidact, gazetar, pamfletar, tipograf, deținut politic și vânzător de cireșe.

Fiecare dintre aceste ocupații a reprezentat o etapă a formării sale morale și artistice. Din experiența mănăstirii a învățat introspecția și răbdarea; din meșteșugurile elvețiene – precizia și rigoarea; din gazetărie – forța cuvântului; din exil – libertatea spiritului; din suferință – demnitatea.

Tudor Arghezi nu a fost doar un mare poet, ci un om al timpului său, un căutător de sensuri și un meșteșugar al existenței. Cele unsprezece meserii ale sale nu sunt simple ocupații, ci capitole ale unei biografii inițiatice, în care omul și artistul s-au construit reciproc.

Astfel, din copilul sărac al Bucureștiului de secol XIX s-a ridicat unul dintre cei mai mari creatori ai limbii române, un poet care a transformat munca, credința și suferința în artă. Arghezi a demonstrat că talentul nu este un dar static, ci rodul unei vieți trăite intens, între condei și nicovală, între tiparniță și grădina cu cireși de la Mărțișor.

În spatele fiecărui vers al său se ascunde experiența unui om complet, care a cunoscut toate fețele vieții. Iar această forță umană, dobândită prin cele unsprezece meserii, a fost temelia pe care s-a clădit legenda Tudor Arghezi – poetul care a făcut din cuvânt o formă de libertate.

Citește și: Cel mai inedit mărțișor din București. Casa memorială Tudor Arghezi, în curtea căreia este îngropată întreaga familie a poetului