Drapelul, Imnul și Stema unui stat formează triada simbolurilor fundamentale prin care o națiune își afirmă identitatea, valorile și continuitatea în timp. În cazul României, tricolorul albastru-galben-roșu a devenit, de-a lungul secolelor, un element de coeziune, curaj și speranță, fiind prezent atât în episoadele glorioase, cât și în momentele de cumpănă ale istoriei. În vremuri de restriște, steagul a fost purtat cu demnitate în bătălii sau ridicat în manifestații populare, încurajând generații întregi cu mesajul său simbolic. În momentele de bucurie, tricolorul a strălucit pe clădiri, pe frontispicii instituțiilor și în mâinile celor care sărbătoreau realizările țării.

Importanța drapelului în identitatea națională

Ziua Drapelului României este marcată în fiecare an pe 26 iunie, dată instituită prin lege în anul 1998. Această zi nu a fost aleasă întâmplător, ci face trimitere la Revoluția de la 1848, când tricolorul a fost proclamat oficial ca simbol național. 

Astfel, la sfârșitul lunii iunie, românii celebrează nu doar un obiect material, ci întreaga încărcătură istorică, spirituală și patriotică pe care o poartă culorile sale.

Semnificația celor trei culori ale tricolorului

Cele trei culori ale drapelului românesc nu au fost alese la întâmplare, ci reflectă valori adânc înrădăcinate în mentalitatea și spiritul acestui popor. Albastrul reprezintă seninătatea cerului, dar și claritatea cugetului și a gândirii, sugerând echilibrul și credința românilor. Totodată, culoarea albastră simbolizează legătura profundă a poporului cu pământul său, stabilitatea și liniștea conferită de un spațiu sacru al apartenenței.

Galbenul semnifică bogăția, forța și puritatea, evocând lumina și strălucirea virtuților românești. Este culoarea câmpiilor roditoare, a grânelor și a bogățiilor subsolului, dar și un simbol al demnității și prestigiului național. În el regăsim ideea de prosperitate și noblețe, o expresie a grandoarei statului.

Roșul este simbolul curajului, al generozității și al bucuriei. Însă, dincolo de aceste sensuri, el reprezintă sângele strămoșilor vărsat pentru apărarea pământului românesc. Prin roșu, tricolorul transmite mesajul sacrificiului suprem, dar și chemarea la păstrarea unei iubiri aprinse față de țară, la fel de intense precum nuanța vibrantă a steagului.

Primele forme ale tricolorului românesc

Istoria oficială a drapelului național începe în 1834, în timpul domniei lui Alexandru Ghica în Țara Românească. Acesta a cerut aprobarea sultanului Mahmud al II-lea pentru un model de drapele și pavilioane destinate navelor românești de luptă. Steagul propus era format din roșu, albastru și galben, o primă apariție a tricolorului într-o formă simbolică.

În 1840, același domnitor introduce primul tricolor oficial roșu-galben-albastru, dispus orizontal, cu roșul în partea superioară și dungi egale ca lățime. În centrul acestuia era plasat un scut alb conturat cu aur, reprezentând acvila romană încoronată și purtând o cruce.

Revoluția de la 1848 și consacrarea tricolorului

Momentul decisiv al consacrării tricolorului ca simbol național a avut loc în Revoluția de la 1848. După abdicarea lui Gheorghe Bibescu, Guvernul provizoriu de la București a emis un decret istoric în data de 14/26 iunie 1848. Documentul stabilea clar că „Steagul Național va avea trei culori: roșu, galben și albastru”, iar pe flamuri trebuia să fie înscrisă deviza „Dreptate, Frăție”.

Pentru prima dată, culorilor le-au fost atribuite semnificații explicite: roșul simboliza fraternitatea, galbenul bogăția pământului, iar albastrul libertatea. Benzile erau dispuse vertical și proporțional, reprezentând egalitatea, iar orientarea lor în sus indica verticalitatea și demnitatea poporului român.

A doua zi după decret, pe Câmpia Filaret, devenită Câmpia Libertății, tricolorul a fost sfințit într-o mare adunare populară, marcând unul dintre cele mai emoționante momente din istoria simbolului național.

Tricolorul în Moldova și Transilvania în 1848

În Moldova, tricolorul a fost arborat la Iași pe 27 martie 1848, la Hotelul „Petersburg”, în cadrul Adunării Constituante conduse de Vasile Alecsandri. Totuși, acesta nu a fost adoptat oficial, deoarece adunarea a fost dispersată de trupele ruse staționate la frontieră.

În Transilvania, la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde au participat aproximativ 40.000 de români, a fost adus un mare steag tricolor din Țara Românească. Pe el era inscripționată deviza „Virtutea Romană Reînviată”. Steagul, purtat de Ioan Cavaler de Pușcariu, reprezenta unitatea de aspirații a românilor de pe ambele versante ale Carpaților.

Deși la început culorile folosite erau albastru, alb și roșu, ulterior albul a fost înlocuit cu galben pentru a sublinia dorința de unire cu România.

Consacrarea tricolorului în epoca lui Cuza

După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859, tricolorul a devenit tot mai pregnant în societatea românească. În 1861, domnitorul a declarat oficial tricolorul drept drapel civil al Principatelor Unite, subliniind solemn importanța sa. El afirma că steagul reprezintă „familia, ogorul fiecăruia, casa părinților și copiilor noștri” și că este „trecutul, prezentul și viitorul țării”.

În timpul domniei sale, ordinea benzilor a variat, dar în 1867, odată cu venirea principelui Carol I, s-a stabilit definitiv dispunerea verticală, cu albastrul lângă hampă. Astfel, România s-a aliniat regulilor vexilologice europene pentru steagurile tricolore.

În 1866, Constituția României a consacrat oficial culorile albastru, galben și roșu, iar în 1867 s-a stabilit ordinea lor exactă. Stema țării figura doar pe drapelele militare și princiare.

Tricolorul în Basarabia și Transilvania până la 1918

În decembrie 1917, în Basarabia s-a format Republica Democratică Moldovenească. Heraldistul Paul Gore a conceput drapelul acesteia: un tricolor albastru-galben-roșu dispus orizontal. Drapelul Sfatului Țării avea, de asemenea, aceleași culori, cu mențiunea că pe albastru era înscris numele instituției.

În Transilvania, până la 1 decembrie 1918, drapelul românesc era interzis. Totuși, culorile tricolorului au fost promovate intens de ASTRA, de preoți și de dascăli, fiind integrate în icoane, ornamente florale și obiecte de artă populară.

Pentru Marea Unire, delegațiile sătești din Sălaj, de exemplu, nu dispuneau de steaguri, astfel că femeile au confecționat manual tricoloruri, pe care le-au vopsit cu ce aveau la îndemână. Mărturiile vremii vorbesc despre steaguri purtate în marșuri, arborate pe biserici și ascunse cu riscul vieții.

Tricolorul după 1918 și transformările din perioada comunistă

După Marea Unire, tricolorul a devenit drapelul tuturor românilor, fiind arborat pe instituțiile publice și respectat cu solemnitate. Odată cu instaurarea regimului comunist, simbolurile monarhice au fost eliminate, iar în 1948 a fost stabilită forma drapelului Republicii Populare Române, cu stema plasată pe banda galbenă.

Între 1948 și 1989, stema a fost modificată de trei ori, fiecare schimbare reflectând ideologia regimului. În timpul Revoluției din 1989, românii au tăiat stema din drapel, creând celebrul steag cu gaură în mijloc, devenit simbol al luptei pentru libertate.

Tricolorul după 1990 și forma actuală

Constituția din 1991 a stabilit oficial drapelul României, dar fără a defini stema de pe steag. În 2016, Parlamentul a decis revenirea Coroanei de Oțel pe acvila din stemă, iar instituțiile publice au fost obligate să adopte forma actualizată până la finalul anului 2018.

Astăzi, tricolorul românesc este nu doar un semn al statului, ci și expresia unor idealuri comune, o punte între trecutul glorios și aspirațiile pentru viitor. El rămâne simbolul identității, demnității și unității poporului român, purtat cu mândrie în zile de sărbătoare, în competiții sportive și în toate momentele în care românii își afirmă apartenența națională.

Citește și: Povestea primului imn de stat al României. A fost ales în cadrul unui concurs care oferea un premiu de 100 de galbeni