Ridicându-se majestuos pe Bulevardul Regina Elisabeta din București, Palatul Arhivelor Naționale ale României este una dintre clădirile publice monumentale ale orașului. După ample lucrări de consolidare și restaurare, astăzi concurează cu vecinul său, Palatul Primăriei București, atât prin eleganță, cât și prin măreție. Ambele clădiri sunt reprezentative pentru stilul monumental neoromânesc și întruchipează ideea de clădire publică dedicată vieții civice și istoriei. De-a lungul generațiilor, Palatul a fost martor tăcut al evoluției Bucureștiului, păstrând în același timp cele mai valoroase documente istorice ale României.

De la tipografie la patrimoniu arhivistic

Până în anii 1950, clădirea a găzduit Imprimeriile Statului și Monitorul Oficial, în timp ce sediul Arhivelor Naționale se afla la Mănăstirea Mihai Vodă, un ansamblu arhitectural distrus de regimul Ceaușescu în anii 1980. Mănăstirea, ctitorită de Mihai Vodă, a fost translatată, iar vechea clădire a Arhivelor a fost demolată.

 Construcția palatului de pe Bulevardul Regina Elisabeta a avut loc între 1885 și 1887, fiind proiectată de arhitectul Nicolae Cerkez, iar în 1931, arhitectul Statie Ciortan a adăugat un etaj suplimentar.

Astăzi, palatul este valorificat pentru tururi ghidate publice la parter și parțial la etajul 1, permițând vizitatorilor să admire detaliile arhitecturale impresionante, cum ar fi scara de onoare din marmură, balustradele din fier forjat și lemn, și alte elemente elegante care reflectă caracterul monumental al clădirii. 

Palatul va fi deschis nu doar pentru a fi admirat ca edificiu arhitectural, ci și pentru expoziții tematice de documente arhivistice, conferințe, evenimente culturale, ateliere pentru elevi și vizite școlare, transformându-se într-un spațiu viu de promovare a istoriei și cunoașterii.

Comoara memoriei românești

Arhivele Naționale ale României păstrează documente de neprețuit care acoperă secole întregi și reflectă identitatea țării. Printre acestea se numără arhive private ale unor dregători de ranguri diverse, acte oficiale și particulare, documente diplomatice și consulare, memorii, manuscrise, proclamații, invitații, afișe, planuri, schițe, hărți, filme, sigilii, testamenturi regale, stenograme ale Consiliului de Miniștri sub guvernarea Ion Antonescu și stenograme ale Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român. De asemenea, arhivele includ fotografii istorice realizate în țară sau de români din străinătate.

Înființarea oficială a Arhivelor Statului datează din perioada Regulamentelor Organice ale Țării Românești și Moldovei, care au creat instituții distincte sub Ministerul de Interne (București, 1831) și sub Ministerul Justiției (Iași, 1832). De-a lungul timpului, arhivele au acumulat manuscrise și documente care reflectă evoluția administrativă, culturală și politică a României.

Printre cele mai remarcabile piese se numără copia manuscris a „Divanului sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, scris de domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și publicat la 30 august 1698, certificatul de naștere al celebrei cântărețe Maria Tănase și unul dintre cele două exemplare ale actului de inaugurare a Podului de la Cernavodă, cealaltă copie fiind zidită în fundația podului. 

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi document redactat în limba română cu caractere chirilice, vechi de 500 de ani, se află în colecția Arhivelor Naționale din Brașov.

Contextul arhitectural și urban

Palatul a fost prima clădire ridicată pe segmentul Bulevardului Regina Elisabeta, vizavi de Grădina Cișmigiu, precedând alte construcții precum Liceul Gheorghe Lazăr, construit în 1889. 

Inițial, un teren în apropierea Imprimeriei era rezervat pentru o clădire a legislativului, destinată tipăririi rapide a actelor normative. Ulterior, aici s-a construit Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Capitalei).

În 1931, arhitectul Statie Ciortan a adus modificări majore clădirii, adăugând un etaj, consolidând structura și schimbând aspectul fațadei. Pentru public, palatul este mai des asociat cu Ciortan decât cu Cerkez. 

Ciortan (1876–1940), student al arhitecților Ion Mincu și Ermil Pangrati, a fost un promotor al stilului neoromânesc, președinte al Societății Arhitecților din România (1929–1932) și decan al Corpul Arhitecților (1932–1940).

Ca arhitect șef și director al Direcției Tehnice din Ministerul Finanțelor, Ciortan a proiectat sedii pentru administrațiile financiare ale statului, apartamente pentru angajații ministerului, locuințe private și planuri urbanistice, fiind adeptul conceptului de oraș-grădină. 

Printre lucrările sale notabile se numără Palatul Vămii și Poștei, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului (azi Arhivele Naționale), Casa de Credit și clădirea Fabricii de Timbre.

Pe Bulevardul Regina Elisabeta au fost construite mai multe clădiri publice cu programe arhitecturale distincte. Cronologic, acestea includ Imprimeria Statului (1885–1887; renovată 1929–1931 de Ciortan), Eforia Spitalelor Civile (1882–1887), Liceul Gheorghe Lazăr (1889, arh. Filip Montoreanu), Ministerul Lucrărilor Publice (1906, azi Primăria Capitalei, arh. Petre Antonescu), Facultatea de Drept (1933–1935) și Casa Corpului Didactic (1936, arh. Constantin Iotzu).

Transformări postbelice și consolidarea arhivelor

Odată cu instaurarea democrației populare de tip sovietic, Monitorul Oficial a fost desființat și înlocuit cu Buletinul Oficial, redus la o mică redacție sub Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, direct subordonată Președinției Consiliului de Miniștri. 

Tiparul a continuat în clădire, redenumită „Bulevardul 6 Martie”, până în anii 1950. Odată cu centralizarea activităților tipografice la Casa Scânteii (azi Casa Presei), activitatea tipografică a scăzut, iar în decembrie 1959 clădirea a fost alocată Direcției Generale a Arhivelor Statului.

În deceniile următoare, palatul a fost adaptat pentru depozitarea documentelor arhivistice. În 2017, o expertiză tehnică a evidențiat deteriorarea structurii din cauza seismelor și a umidității excesive provenite de la apropierea râului Dâmbovița.

Deficiențele acoperișului, ale burlanelor și lipsa întreținerii au agravat degradarea, iar instalațiile sanitare defecte au produs daune estetice asupra elementelor arhitecturale valoroase.

Restaurare, modernizare și acces public

Proiectul de restaurare a vizat creșterea protecției seismice, curățarea și refacerea clădirii, restaurarea fațadelor și a interioarelor, modernizarea instalațiilor și amenajarea spațiilor muzeale. Parterul, foste săli de lectură, găzduiește acum expoziții și evenimente culturale și științifice, conferințe, ateliere pentru elevi, vizite și lansări de carte. Scopul este de a valorifica documentele de diferite formate și suporturi din colecțiile proprii.

Fondul Arhivistic Național, conform legii, cuprinde toate documentele oficiale și particulare de valoare istorică, protejate de stat. Acestea includ texte, fotografii, materiale audio-video și digitale, provenind de la instituții publice, organizații private, economice, sociale, culturale, militare și religioase, precum și persoane fizice. Valoarea documentelor se evaluează după vechime, raritate și suport.

Pentru Țara Românească, cel mai vechi document este un hrisov emis de Vladislav-Vlaicu (1364–1374), iar pentru Moldova, uricul lui Roman Mușat (30 martie 1392). Documentele emise de cancelariile medievale românești până în 1600 au fost digitalizate și pot fi consultate pe arhivamedievala.ro.

De la mănăstire la palat: o poveste de supraviețuire

Vechea clădire a Arhivelor de la Mănăstirea Mihai Vodă a fost demolată în anii 1980. Mănăstirea, una dintre cele mai vechi construcții din București, fusese avariată de cutremurul din 1977. 

Deși inițial nu fusese inclusă în campania de demolări a zonei Uranus, în 1984 a fost demolată pentru a face loc Casei Poporului. Biserica mănăstirii, construită în 1594 de Mihai Viteazul, a fost translatată și există și astăzi pe strada Sapienței.

Odată cu demolarea s-a pierdut nu doar ansamblul mănăstirii, ci și un sit arheologic geto-dacic din curtea acesteia. Conceptul de arhive de stat ca instituție publică a apărut în România la mijlocul secolului XIX, prin Regulamentele Organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova).

După Unirea Principatelor, s-a creat o instituție unificată, Direcția Generală a Arhivelor Statului, sub Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, consolidând rolul Arhivelor ca păstrătoare a memoriei naționale.

Un spațiu monumental pentru istorie

Astăzi, Palatul Arhivelor Naționale ale României reprezintă un simbol al memoriei, rezilienței și patrimoniului arhitectural. Fațadele elegante, scările impunătoare și interioarele restaurate reflectă nu doar măiestria arhitecților Nicolae Cerkez și Statie Ciortan, ci și valoarea acordată păstrării memoriei naționale. Prin expoziții, conferințe și programe educaționale, palatul leagă cetățenii de secole de istorie românească, oferind un spațiu în care trecutul este păstrat și celebrat.

Pe măsură ce Bucureștiul continuă să evolueze, Palatul Arhivelor rămâne un far al identității și culturii, făcând legătura între trecut și prezent și inspirând generațiile viitoare să prețuiască poveștile ascunse în zidurile sale.

Citește și: Istoria Casei Hagi Moscu, prima clădire care a găzduit Primăria Bucureștiului în secolul al XIX-lea