Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București este una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din România, cu o istorie care reflectă evoluția educației românești de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent. Fondat la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 18 ianuarie 1860, liceul a fost al doilea gimnaziu în limba română din București. Numele său a fost inspirat de Gheorghe Lazăr, pedagogul care a restabilit limba română ca limbă de studiu și a contribuit decisiv la renașterea școlilor naționale.

Actul de înființare a fost oficializat prin decretul semnat de regele Carol I, pe 20 mai 1890, dată la care instituția a fost recunoscută oficial ca liceu. În toamna aceluiași an, școala s-a mutat în noul local de lângă Grădina Cișmigiu, o clădire proiectată de arhitectul F. G. Muntureanu. Edificiul, un amestec de stil brâncovenesc și neoclasic englez, a fost comparat adesea cu liceele pariziene aflate în apropierea Grădinii Luxembourg.

Perioada interbelică și afirmarea tradițiilor academice

După 1900, „Lazărul” devine un centru de inovație educațională, sub influența reformelor inițiate de Spiru Haret. Directorii și profesorii de renume au transformat liceul într-un spațiu al performanței academice și al activităților extrașcolare. Biblioteca (1910), muzeul liceului (1920), sala de sport modernă (1905-1909) și asociațiile de elevi – de la societatea sportivă „Viitorul” la cor, orchestră și cercuri literare – au consolidat reputația școlii.

În 1931, o nouă aripă a clădirii, orientată spre Cișmigiu, a fost ridicată la inițiativa părinților, permițând amenajarea laboratoarelor moderne și a unui amfiteatru elegant. Tot în această perioadă, liceul a încurajat dezvoltarea laturii „realiste” prin cercuri științifice și activități experimentale, atrăgând elevi care ulterior au devenit personalități ale matematicii și științei românești.

Obstacole și rezistență în perioada stalinistă

După instaurarea regimului comunist, liceul a trecut printr-o perioadă dificilă. În anii ’50, denumirea sa a fost schimbată în Școala Medie Nr. 22, iar localul a fost împărțit cu o instituție destinată exclusiv fetelor. În 1949, întregul liceu a fost transferat la fostul „Spiru Haret”, pierzând accesul la sediul tradițional.

Cu toate acestea, spiritul „lăzărist” a supraviețuit. Un episod simbolic a fost gestul mecanicului Gheorghe Dinu, care a salvat Cartea de Onoare a liceului, ascunzând-o în podul școlii, pentru a evita distrugerea ei. În 1955, autoritățile au decis restabilirea denumirii originale și revenirea liceului în clădirea de lângă Cișmigiu.

Deceniile de glorie din anii ’60–’70

Anii ’60 și ’70 au adus o nouă perioadă de strălucire. Selecția riguroasă a elevilor și calitatea profesorilor au permis înființarea unor clase speciale de matematică și derularea unor activități culturale de înalt nivel. Revista „Speranțe”, cenaclul „Luceafărul” și orchestra simfonică a liceului au câștigat numeroase premii. Tot aici s-a format multipla campioană olimpică și europeană Lia Manoliu, alături de alte generații de sportivi de elită.

Lazărul nu a rămas însă neatins de influențele regimului comunist. În anii ’70, liceul a fost reorganizat ca liceu de matematică-fizică, dar a primit și clase industriale, conform politicilor educaționale ale vremii. Chiar și așa, activitățile culturale și sportive au continuat să ofere elevilor șansa de a excela.

Rezistența culturală în anii comunismului târziu

În plină dictatură, Lazărul a reușit să mențină un spațiu de libertate intelectuală. Profesorul Tudor Opriș a reînființat Universitatea cultural-științifică în 1983, iar elevii au avut acces la conferințe susținute de personalități de prim rang din domeniul științei și culturii.

Serbarea de 125 de ani, din 1985, a fost un moment deosebit, marcat prin expoziții, documente și un număr festiv al revistei „Speranțe”, publicat cu aprobarea specială a partidului.

Spiritul democratic după 1989

Revoluția din 1989 a redeschis calea către modernizare. Elevii lăzăriști s-au implicat activ în reformarea sistemului educațional, participând la primele mișcări democratice studențești și liceale. În anii ’90, sub conducerea directorului Nicolae Novac, liceul a trecut printr-un amplu proces de consolidare și a devenit, în 1995, Colegiu Național. În aceeași perioadă, s-a afiliat la UNESCO și s-a înfrățit cu liceul „Jean Monnet” din Franța.

Un prezent în continuitate cu tradiția

Astăzi, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” continuă să fie un reper educațional al Bucureștiului. Profesorii de elită, baza materială modernizată și implicarea elevilor în activități culturale și științifice confirmă că spiritul „lăzărist” a rezistat tuturor provocărilor istorice.

Recunoașterea oficială a valorii sale a venit în 2010, când Președinția României a acordat colegiului Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în gradul de „Ofițer”. Această distincție simbolizează nu doar trecutul glorios al liceului, ci și forța sa de a construi viitorul.