Numele de Nadia Gray nu este astăzi la fel de cunoscut publicului român precum al altor mari figuri culturale, însă destinul ei rămâne unul dintre cele mai spectaculoase și mai tulburătoare povești ale secolului XX. Născută sub numele de Nadia Kujnir, la 23 noiembrie 1923, într-o familie mixtă, cu rădăcini evreiești și românești, viitoarea actriță a crescut într-un mediu privilegiat, lipsit de griji materiale. 

Copilăria unei fete privilegiate și începuturile unui destin neliniștit

Tatăl ei, evreu rus stabilit de mai mult timp în România, și mama, originară din Cetatea Albă, Basarabia, au făcut tot posibilul pentru a-i oferi o copilărie liniștită, marcată de educație, cultură și libertate de exprimare.

Bucureștiul interbelic, cosmopolit și vibrant, i-a fost Nadiei decorul formativ. A crescut într-o atmosferă în care arta, teatrul și literatura erau la mare preț, iar frumusețea sa ieșită din comun începea deja să atragă priviri. 

Deși părea destinată unei vieți confortabile, Nadia avea în ea un spirit neliniștit, dornic de afirmare și de libertate, care nu putea fi îngrădit de convenții sau de contextul politic tot mai apăsător.

Episodul cu Regele Carol al II-lea și primele semne ale destinului ieșit din tipare

O întâmplare din copilărie ilustrează perfect firea ingenuă, dar totodată îndrăzneață a Nadiei Kujnir. Fascinată de figura Regelui Carol al II-lea, micuța Nadia a decis, într-o zi, să își manifeste admirația într-un mod pe care îl considera sincer și inocent. Aflând că regele urma să treacă pe strada sa, copila a aruncat flori peste mașina acestuia, sperând să-i atragă atenția și să-l impresioneze.

Gestul, departe de a fi primit cu zâmbet, a fost interpretat într-o manieră cu totul neașteptată. Regele, cunoscut pentru paranoia sa, ar fi suspectat o tentativă de atentat, iar familia Kujnir a fost nevoită să dea explicații autorităților. Episodul, deși minor în aparență, anunța deja destinul unei femei care avea să trăiască permanent între admirație și suspiciune, între succes și marginalizare.

Debutul teatral și iubirea imposibilă cu Ionel Teodoreanu

Anul 1938 marchează o etapă esențială în viața Nadiei Kujnir. La doar 15 ani, adolescenta debutează ca actriță pe scena Teatrului Majestic din București. Frumusețea sa exotică, naturalețea și prezența scenică atrag rapid atenția publicului și a elitei culturale. Printre cei fascinați de tânăra actriță se numără și Ionel Teodoreanu, celebrul scriitor, cunoscut atât pentru operele sale literare, cât și pentru reputația de cuceritor.

Deși avea 41 de ani și era căsătorit cu Ștefana Velisar Teodoreanu, scriitorul se îndrăgostește iremediabil de Nadia. Diferența de vârstă și statutul marital nu l-au împiedicat să înceapă o veritabilă campanie de seducție: flori trimise constant, bilețele de dragoste, mici cadouri și prezența nelipsită la fiecare spectacol în care juca tânăra actriță.

Ionel Teodoreanu își folosește relațiile pentru a facilita întâlniri private cu Nadia, sperând să o cucerească definitiv. Ajunge chiar să o ceară în căsătorie, într-un gest extrem pentru contextul social al vremii. Refuzul Nadiei este categoric. Pentru scriitor, respingerea devine o lovitură grea, iar dezamăgirea îl împinge spre alcool, transformându-l într-un client fidel al barurilor bucureștene.

Căsătorii timpurii și fuga din fața regimurilor opresive

La 26 de ani, într-un gest care surprinde pe mulți, Nadia Kujnir se căsătorește cu N. Herescu, un om de afaceri evreu, cu aproximativ 30 de ani mai în vârstă decât ea. Uniunea se dovedește rapid o greșeală. Diferențele de viziune și lipsa unei legături reale o determină să divorțeze la scurt timp după nuntă.

Contextul politic european devenea însă tot mai periculos. Antisemitismul, ascensiunea regimurilor totalitare și amenințarea directă asupra libertății artistice o determină pe Nadia să își caute un refugiu. În 1940 ajunge la Paris, unde își continuă studiile de actorie, sperând să își construiască o carieră într-un spațiu mai liber, departe de constrângerile politice din România.

Povestea de film cu Bâzu Cantacuzino

În perioada în care face naveta între București și Paris, Nadia îl întâlnește pe prințul Bâzu Cantacuzino, unul dintre cei mai cunoscuți piloți români ai vremii. Cu 18 ani mai în vârstă decât ea, Cantacuzino era nu doar nobil, ci și un aventurier modern, pasionat de zbor. Povestea lor de dragoste are toate ingredientele unui scenariu hollywoodian.

Într-o zi, avionul de pasageri pilotat de Bâzu Cantacuzino suferă o avarie gravă, motoarele luând foc. Pilotul reușește o aterizare de urgență spectaculoasă, salvând toți pasagerii. După incident, se îndreaptă spre oameni pentru a-i liniști și o vede pe Nadia. A fost, potrivit mărturiilor, dragoste la prima vedere.

Cei doi se căsătoresc, însă fericirea lor este din nou umbrită de contextul politic. În 1941, mareșalul Ion Antonescu, aliat al lui Adolf Hitler, îi interzice lui Bâzu Cantacuzino să mai participe pe front, invocând originile evreiești ale Nadiei și suspiciunea că aceasta ar fi spion englez. Interdicția este ridicată rapid, armata română neavând suficienți piloți, dar episodul lasă urme adânci în viața cuplului.

Exilul și sfârșitul unei iubiri

După 1947, odată cu instaurarea regimului comunist, Bâzu Cantacuzino își pierde toate moșiile în urma naționalizării. Realizând că nu mai au niciun viitor în România, cei doi soți decid să părăsească țara și cer azil politic în străinătate. Exilul, însă, pune capăt relației lor. Povestea de dragoste se destramă la scurt timp, lăsând-o pe Nadia din nou singură, dar hotărâtă să o ia de la capăt.

Nașterea actriței Nadia Gray și cucerirea cinematografiei europene

În 1949, Nadia Kujnir ia o decizie crucială: își schimbă numele în Nadia Gray, un pseudonim cu rezonanță internațională. Intrarea sa în lumea cinematografiei este spectaculoasă. Joacă în filme precum Monsignor și The Spider and the Fly (1949), Night Without Stars (1951) sau Puccini (1953), devenind rapid o prezență apreciată în cinematografia europeană.

Rolul din La Dolce Vita (1960), filmul emblematic al lui Federico Fellini, o consacră definitiv și o așază pe harta marilor actrițe ale vremii. Nadia Gray devine simbolul rafinamentului european, al feminității sofisticate și al libertății artistice, trăind acea „dolce vita” la care visaseră mulți, dar pe care puțini au cunoscut-o cu adevărat.

America, ultima iubire și retragerea din lumina reflectoarelor

În 1964, Nadia Gray se căsătorește pentru a treia oară, de această dată cu avocatul american Helbert Silverman. Mutarea în Statele Unite îi deschide noi perspective, iar actrița obține un rol în serialul de televiziune The Prisoner. Totuși, rolurile mici și ritmul industriei americane nu o mai satisfac.

La scurt timp, Nadia decide să se retragă din actorie, alegând viața de familie și discreția în locul celebrității. Pentru o femeie care cunoscuse gloria pe marile ecrane ale Europei, această retragere nu a fost un eșec, ci o alegere conștientă.

Sfârșitul unei vieți și recunoașterea târzie

Nadia Gray se stinge din viață la 13 iunie 1994, în Manhattan, în urma unui atac cerebral. Moartea sa este marcată de un epitaf emoționant publicat de The New York Times, care îi celebrează viața, cariera și eleganța.

Povestea Nadiei Gray rămâne una a contrastelor: frumusețe și suferință, iubire și pierdere, succes și exil. Bucureșteanca superbă care l-a fermecat pe Ionel Teodoreanu a ajuns să cunoască strălucirea Hollywoodului și spiritul liber al Europei postbelice. 

Dincolo de filme și de iubiri celebre, Nadia Gray rămâne simbolul unui artist care a refuzat să fie îngrădit de regimuri, prejudecăți sau convenții, alegând mereu libertatea, chiar și atunci când prețul a fost singurătatea.

Citește și: Diva de București care a ajuns o mare actriță la Hollywood. Viața fastuoasă a celebrei Lisette Verea