Destinul doctorului Dumitru Bagdasar, fondatorul școlii românești de neurochirurgie, este una dintre cele mai impresionante povești din istoria medicinei românești. Născut la 17 decembrie 1893, în satul Roșiești, județul Vaslui, Dumitru a fost al patrulea copil dintr-o familie numeroasă de țărani răzeși, Iancu și Smaranda Bagdasar. Provenea dintr-un mediu modest, dar încă din copilărie a demonstrat o ambiție ieșită din comun și o sete de cunoaștere care avea să-l ducă mult mai departe decât și-ar fi imaginat familia lui.

Copilăria modestă a unui viitor savant

Drumul său spre educație a fost dificil. A urmat școala primară în satul Idricii de Sus, străbătând zilnic kilometri întregi pe jos, adesea pe întuneric și prin ploaie sau zăpadă. Pierderea mamei sale, la vârsta de doar 14 ani, a adâncit greutățile familiei, care ajunsese să numere 12 copii. 

Cu toate acestea, tânărul Dumitru nu s-a abătut de la studiile sale. A fost elev al prestigiosului Liceu “Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad, unde a urmat secția modernă și a absolvit în 1913, dovedind o înclinație deosebită pentru științele naturii.

De la student la medic militar

În același an, Dumitru Bagdasar s-a înscris la Facultatea de Medicină din București, făcând primii pași spre o carieră care avea să schimbe fundamental medicina românească. Situația materială grea l-a obligat să muncească încă din timpul studiilor: în anul al treilea de facultate s-a angajat la Institutul Medico-Militar, pentru a-și putea continua cursurile.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul student a devenit medic militar de front. În acele condiții extreme, și-a riscat viața tratând răniți direct în tranșee, experiență care i-a cimentat vocația medicală. 

A fost însă contaminat cu tifos exantematic, boală de care abia a scăpat. După război, și-a reluat studiile și, în 1922, și-a susținut teza de doctorat intitulată „Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”, demonstrând deja o preocupare timpurie pentru neurologie.

Primii pași spre neurochirurgie

Între 1922 și 1926, Bagdasar a fost medic secundar la Serviciul Neurologic al Spitalului Militar din București, sub îndrumarea savanților Dimitrie Noica și Mihail Butoianu, care i-au recunoscut talentul și l-au încurajat să se specializeze în chirurgie. 

În paralel, a început să frecventeze Laboratorul Catedrei de Histologie și Anatomie Patologică, condus de dr. Ștefan Besnea, unde a descoperit importanța neuroanatomiei și neurohistologiei – domenii ce aveau să devină baza viitoarei sale cariere. A colaborat cu profesorul Besnea până la sfârșitul vieții, construind o legătură profesională profundă.

În 1927, Dumitru Bagdasar s-a căsătorit cu Florica Ciumetti, medic și ea, care avea să devină o personalitate remarcabilă a medicinei românești, fondatoarea școlii de igienă mentală și neuropsihiatrie infantilă. 

Cei doi formau un cuplu dedicat cercetării și vindecării. Între 1927 și 1929, au plecat împreună în Statele Unite, la specializare în neurochirurgie la Spitalul “Peter Bent Brigham” din Boston, unde au lucrat sub îndrumarea celebrului profesor Harvey Cushing, considerat părintele neurochirurgiei moderne. 

Experiența americană a fost esențială pentru formarea lor profesională, iar Dumitru Bagdasar a publicat, în The American Journal of Pathology, lucrări importante precum „Tratamentul chirurgical al gomelor cerebrale” și „Chordioblastomul intercerebral”.

Obstacole și începuturile carierei în România

La întoarcerea în țară, în 1929, soții Bagdasar s-au confruntat cu refuzul autorităților de a-i repartiza la spitale universitare, fiind trimiși la sate. Dumitru Bagdasar a fost medic neuropsihiatru la Jimbolia, între 1929 și 1931, unde a efectuat primele sale intervenții neurochirurgicale. 

Apoi, între 1931 și 1933, a condus Serviciul de neurologie al Spitalului de Boli Nervoase din Cernăuți, unde a publicat primele sale comunicări științifice despre neurochirurgie.

În 1934, s-a întors la București, lucrând la Spitalul de Urgență, iar un an mai târziu a reușit să obțină înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu zece paturi și o sală operatorie, în cadrul Spitalului Central de Boli Nervoase și Mintale. 

A fost primul nucleu al viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină din București. Soția sa, Florica, i-a fost mereu alături în sala de operație, constituind un parteneriat profesional de excepție.

Profesor universitar și ministru al sănătății

După 1945, Dumitru Bagdasar a fost numit profesor de clinică neurochirurgicală la Facultatea de Medicină din București și, pentru o scurtă perioadă, ministru al Sănătății în guvernul dr. Petru Groza. 

Pe lângă activitatea medicală, s-a implicat și în viața socială și politică, preocupat de problemele lumii rurale – subnutriția, mortalitatea infantilă, lipsa igienei și a asistenței medicale. Aceste realități l-au apropiat de mișcările de stânga și de ideile de reformă socială.

Ca ministru, Dumitru Bagdasar a pus bazele unei adevărate reorganizări a sistemului sanitar românesc: a înființat 60 de circumscripții rurale, 100 de case de nașteri și mai multe sanatorii, a condus campanii naționale împotriva tifosului și febrei tifoide și a sprijinit înființarea Institutului de Endocrinologie din București, în 1946. 

Sub conducerea sa, medicina românească a cunoscut un reviriment major, cu accent pe prevenție, educație sanitară și acces egal la servicii medicale.

Inovații și contribuții majore în neurochirurgie

Operațiile efectuate de profesorul Bagdasar au devenit repere pentru generațiile viitoare. Împreună cu discipolii săi, State Drăgănescu și Constantin Arseni, a dezvoltat noi metode chirurgicale, printre care operația de cordotomie, realizată printre primele în Europa. 

În perioada 1935–1945, a efectuat peste 1.800 de intervenții chirurgicale ale sistemului nervos, inclusiv 492 de operații vertebro-medulare. Veneau pacienți din România, dar și din Ungaria, Bulgaria și Palestina, atrași de faima medicului român.

A publicat lucrări științifice de referință, precum „Ostroamele orbitare și orbitocraniene” (1939), „Traumatismele cranio-cerebrale acute” (1940), „Tuberculomul cerebral” (1940), „Tumorile cerebeloase” (1943) și „Boala lui Lindau” (1944). În ultimii ani de viață, a colaborat la redactarea primului „Tratat de neurochirurgie” din România, apărut postum în 1948.

Moștenirea unui destin dedicat științei

Dumitru Bagdasar a murit la 16 iulie 1946, la doar 52 de ani, răpus de o metastază cerebrală pe care el însuși o diagnosticase și o urmărise medical. Soția sa, Florica, i-a continuat opera, devenind la scurt timp prima femeie ministru al Sănătății din România. 

În 1948, marele savant a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, iar în 1951, activitatea sa a fost omagiată prin publicarea în limba franceză a volumului „Traité de Neurochirurgie”, redactat împreună cu dr. Arseni.

În 1975, discipolul său Constantin Arseni a fondat la București Spitalul Clinic „Prof. Dr. D. Bagdasar”, în semn de recunoștință pentru maestrul său. Spitalul a devenit, în 1993, unitate de urgență, iar din 2001 poartă numele „Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar-Arseni”, simbol al excelenței în neurochirurgie. Pe clădirea din strada Speranței nr. 13, unde au locuit Dumitru și Florica Bagdasar, se află astăzi o placă memorială care amintește de viața lor dedicată medicinei și umanității.

Destinul medicului Dumitru Bagdasar rămâne un exemplu de dăruire, curaj și pasiune științifică. Dintr-un copil de țăran din Vaslui, a devenit întemeietorul unei școli medicale naționale, a format generații întregi de specialiști și a pus România pe harta neurochirurgiei mondiale. 

Povestea sa este dovada că perseverența, educația și credința în oameni pot învinge orice obstacol și pot lăsa o moștenire de neșters în istoria unei națiuni.

Citește și: Povestea medicului Alexandru Obregia, psihiatrul genial care a tratat și vindecat mii de români „alienați mental”