La fiecare început de an școlar, părinții din București își fac liste: ghiozdan, manuale, uniforme, programul de after-school. Dar, dincolo de inventarul material, apare o teamă mai greu de trecut pe hârtie – bullying-ul.

Un studiu recent arată că pentru aproape jumătate dintre părinții din capitală, bullying-ul este principala îngrijorare. Mai presus de costuri, mai presus de trafic, mai presus chiar de calitatea predării. Și nu e greu de înțeles de ce: fenomenul a trecut de mult de la statutul de incident neplăcut la realitate constantă a vieții de școală.

În orașele mari, și mai ales în București, dinamica colectivă e amplificată. Clase cu peste 30 de copii, profesori suprasolicitați și o presiune academică permanentă creează un context în care hărțuirea capătă spațiu să crească. Nu e vorba doar de „copiii mai răi” care îi agresează pe cei „mai slabi”. Este despre felul în care grupurile funcționează atunci când nu există suficientă atenție, supraveghere și educație emoțională.

Formele de bullying s-au schimbat. Dacă altădată era vorba de porecle sau glume strigate pe holuri, astăzi mult din violență se mută în online, în mesaje, grupuri de chat sau postări. Copilul nu mai scapă de presiunea colegilor odată ce ajunge acasă; uneori, telefonul devine locul unde abuzul continuă în liniște, nevăzut de adulți.

Pentru părinți, frica nu se reduce la conflictele vizibile. Ce îi neliniștește cel mai mult este tăcerea: copilul care se retrage, care nu mai povestește nimic, care inventează scuze ca să nu meargă la școală. Într-un oraș unde stresul e deja ridicat, părinții simt că riscul de anxietate, depresie sau izolare socială este real și greu de contracarat.

Școlile au început să introducă regulamente, campanii și ore de dirigenție dedicate subiectului. Dar percepția generală este că aceste măsuri sunt fragmentare și insuficiente. Există o distanță între ceea ce scrie în documente și ceea ce se întâmplă într-o clasă zgomotoasă, unde un singur profesor trebuie să gestioneze simultan predarea, disciplina și relațiile dintre elevi.

În București s-au dezvoltat inițiative independente – ONG-uri, linii de consiliere, ateliere de educație emoțională – dar ele funcționează ca insule. Fără un cadru național aplicat, e greu ca efectele lor să ajungă la scară largă. Părinții au început să caute singuri soluții: terapie pentru copii, grupuri de sprijin, discuții cu alți părinți. Dar asta nu face decât să adâncească diferențele între cei care își permit aceste resurse și cei care nu pot.

Bullying-ul în școlile din București e un simptom al unor probleme mai adânci: aglomerarea claselor, lipsa consilierilor școlari, absența unei educații emoționale reale în programa școlară. Și e un simptom care doare, pentru că nu se vede doar în statistici, ci în ochii copiilor care merg spre școală cu stomacul strâns.

La început de an, părinții fac poze cu ghiozdane noi și le pun pe rețele sociale. Dar dincolo de imaginea festivă, mulți se gândesc la altceva: cum să-și protejeze copiii de răutatea celorlalți, de excludere, de umilințe. Este o grijă care umbrește entuziasmul începutului și care se repetă, an de an.

De aceea, bullying-ul nu mai este doar o problemă „de copii”, ci o problemă de încredere în școală. Cât timp părinții simt că nu există mecanisme clare și eficiente de protecție, frica va continua să domine discursul începutului de an.

Și poate acesta este cel mai puternic semnal: într-un oraș în care părinții se obișnuiesc cu lipsa locurilor de parcare, cu traficul și cu programul încărcat, singurul lucru pe care nu-l pot accepta este ideea că propriul copil ar putea să sufere în tăcere, chiar în locul unde ar trebui să se simtă cel mai în siguranță.