Puțini știu că, înainte să fie parc, Cișmigiul era doar o baltă părăsită, undeva la marginea unui oraș care nici nu se gândea încă la spații verzi publice. I se spunea „lacul lui Dura neguțătorul", după numele unui proprietar din secolul al XVII-lea, și așa a rămas multă vreme: o apă stătută, fără rost anume, într-un București unde grădinile aparțineau boierilor sau vreunui local de petrecere, nu orașului.

Numele de azi vine tot din vremurile alea, dintr-un cuvânt turcesc care înseamnă cam „cel care poartă de grijă cișmelelor". Funcționarul cu treaba asta locuia chiar pe malul lacului, iar numele lui s-a lipit de loc și a rămas acolo, mult după ce meseria a dispărut și nimeni nu-și mai amintea de ea.

Ordinul de amenajare a venit abia în 1830, de la Pavel Kiseleff, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Era cu un an înainte de Revoluția de la 1848, iar Bucureștiul avea pe atunci vreo 70.000 de locuitori. Suna a mult pentru vremea aia. Era, de fapt, a doua aglomerare urbană din sud-estul Europei, după Constantinopol. Și totuși, orașul ăsta mare nu avea niciun parc public adevărat.

Iluminatul, gândit special pentru seară

Ce face din Cișmigiu un caz aparte nu e neapărat vechimea. E mai degrabă felul în care a fost gândit chiar de la primii ani de funcționare. Grădina a primit iluminat de seară cu candele pe untdelemn, puse pe marginea lacului, și nu întâmplător: ideea era să încurajeze plimbările după lăsarea întunericului. Candelele au ținut o vreme, apoi au fost înlocuite cu felinare cu lampă, iar spre 1890 a ajuns și energia electrică, cu stâlpii de lemn și firele aeriene tipice epocii.

Un parc luminat seara, în secolul XIX, nu era un detaliu tehnic oarecare. Era, practic, o invitație. Puține alte locuri publice din oraș permiteau atunci o plimbare de cuplu după apus.

„Grădina sufletului bucureștean"

Așa i-au spus ghidurile turistice din perioada interbelică. Iar în jurul lui s-au ridicat, unul câte unul, clădirile care i-au consolidat statutul de reper: Colegiul „Gheorghe Lazăr", Primăria Capitalei, Grand Hotel du Boulevard. Terasa din mijlocul parcului a devenit, pentru generații întregi, locul de întâlnire prin excelență, la fel de căutat de tineri ca și de melancolici, cum îl descria memorialistica vremii.

Iarna aducea un alt tip de întâlnire. În decembrie 1882, un ger neobișnuit de puternic a înghețat lacul și l-a prefăcut într-un patinoar natural. Așa au descoperit bucureștenii una dintre primele forme de patinaj public din oraș, cu muzică militară care cânta pe margine, în timp ce lumea se strângea acolo, la frig, doar ca să fie împreună.

Ce a rămas din toate astea

Parcul are azi 16 hectare, întinse între bulevardele Regina Elisabeta și Schitu Măgureanu, tot în stilul englezesc de la început, cu structura originală păstrată aproape intactă. E monument istoric și parc dendrologic protejat, cu arbori de peste 150 de ani. Insula din mijlocul lacului, podurile, aleile șerpuite: toate stau exact acolo unde le-a pus proiectul din secolul XIX.

Ce nu s-a schimbat deloc e funcția lui socială. Cișmigiul rămâne locul unde bucureștenii duc pe cineva la o primă plimbare sau unde se fac cererile în căsătorie fără prea multă regie, doar cu o bancă, un pod și, din când în când, un cântăreț ambulant la acordeon. Nu pentru că orașul ar avea vreo nevoie specială de decor romantic, ci pentru că locul a fost gândit pentru asta acum aproape două secole -  idee care a a rezistat neatinsă până azi.