În Bucureștiul interbelic, cinematograful nu era doar un loc în care oamenii mergeau să vadă un film. Pentru o parte importantă a locuitorilor Capitalei, mersul la cinema devenise o formă de divertisment urban, o ieșire în oraș și, uneori, chiar un ritual social. Într-o perioadă în care producțiile americane și europene cucereau publicul românesc, în Capitală au apărut zeci de săli, de la marile cinematografe de premieră până la săli mai mici, răspândite în cartiere. Printre aceste nume care astăzi mai pot fi întâlnite doar în ziare, anuare, colecții de bilete sau arhive se numără și cinematograful Nissa. Sala a funcționat în zona Cișmigiu, pe Intrarea Zalomit, într-un spațiu cu o istorie mai veche decât numele Nissa. Documentele de epocă arată că cinematograful a fost cunoscut anterior sub numele Lido, iar în 1937 presa îl menționa explicit drept „Nissa, fost Lido”. Povestea Nissa este interesantă tocmai pentru că nu se încheie printr-un singur moment spectaculos. Sala a făcut parte dintr-o lume cinematografică în continuă transformare, a trecut prin schimbările politice de după război, a fost inclusă în procesul de naționalizare din 1948, iar ulterior spațiul de pe Zalomit a primit alte destinații. Astăzi, cinematograful nu mai există, însă clădirea asociată cu această adresă nu a dispărut pur și simplu.

O sală de cinema la doi pași de Cișmigiu

Intrarea Zalomit se afla într-o zonă centrală a Bucureștiului, în imediata apropiere a Parcului Cișmigiu. Adresa era suficient de bine cunoscută în epocă pentru ca ziarele să indice cinematograful simplu, prin formula „Nissa (Intrarea Zalomit)” sau „Nissa (Intrarea Zalomit-Cișmigiu)”. Programele publicate în presa vremii demonstrează că sala era integrată în circuitul cinematografic al Capitalei și avea un program regulat.

Istoria locului este însă mai veche. În anii 1920, la aceeași adresă funcționa sala Amicitia, menționată în documente și în presa vremii. În 1926, de exemplu, Monitorul Oficial consemna o adunare care urma să aibă loc în „sala Amicitia din intrarea Zalomit No. 6”. Tot în această sală s-au desfășurat evenimente politice și culturale importante, ceea ce arată că spațiul avea o funcție publică înainte de transformarea sa într-un cinematograf cunoscut.

În jurul începutului anilor 1930, sala a intrat în circuitul cinematografic sub numele Lido. O evidență dedicată cinematografelor bucureștene indică Lido la Intrarea Zalomit nr. 6 în intervalul 1930–1934. Presa din 1932 oferă și o informație deosebit de interesantă: Lido era prezentat atunci drept „fost Amiciția”, ceea ce confirmă succesiunea destinațiilor din aceeași clădire.

La câțiva ani distanță, numele Lido avea să fie înlocuit de Nissa. În noiembrie 1937, un program publicat în presa bucureșteană anunța „NISSA, fost Lido”, iar sala rula filmul „Zâna păpușilor”, cu Magda Schneider. Schimbarea de nume este astfel documentată direct într-o sursă de epocă, nu doar transmisă prin amintiri sau liste ulterioare.

Nissa și publicul cinematografic al anilor ’30

Nissa trebuie privit în contextul exploziei cinematografiei bucureștene din anii ’30. Capitala avea numeroase săli, iar publicul era deja obișnuit cu un sistem în care filmele circulau de la cinematografele de premieră către cele care le preluau ulterior. Diferențele dintre săli erau importante: unele proiectau premiere, altele filme aflate la a doua, a treia sau a patra vizionare.

Nissa nu se afla în vârful acestei ierarhii. Clasificarea oficială din 1939 o includea în categoria cinematografelor de a patra vizionare, alături de Franklin, Bizantin, Diana, Triumf, Milano, Pache, Florida, Ileana, Cotroceni, Edison, Dichiu și Aida. Prin urmare, este mai exact să fie descrisă drept o sală centrală cu un repertoriu accesibil, nu drept unul dintre marile cinematografe de lux ale Bucureștiului.

Această poziționare nu înseamnă că Nissa era lipsită de importanță. Dimpotrivă, cinematografele care preluau filmele după primele rulări aveau un rol esențial în răspândirea producțiilor către un public mai larg. Într-o perioadă în care mersul la cinema devenise una dintre marile distracții urbane, astfel de săli contribuiau la formarea unei adevărate culturi cinematografice.

Programele păstrate în presa vremii oferă o imagine asupra repertoriului. În 1938, Nissa proiecta „Femeia diabolică” și „Boccaccio”, iar în octombrie același an apărea cu „Prizonierul din Zenda” și „Burgtheater”. În 1939, spectatorii puteau vedea „Noapți princiară” și „Satan în frac”, iar în 1940 sala era prezentată cu titluri precum „Pentru Patrie” și „Nevasta mea subretă”.

Lista filmelor arată și cât de internațional era consumul cinematografic al bucureștenilor. Producții germane, americane, franceze și alte filme europene circulau prin sălile Capitalei, iar nume precum Roland Colman, Zarah Leander sau Loretta Young apăreau în programele publicate pentru Nissa. În mai 1941, de exemplu, sala anunța „4 bărbați și un jurământ”, cu Loretta Young, precum și un film documentar despre ascensiunea Mont Blanc.

De la Nissa la cinematograful naționalizat

Războiul și schimbările politice au modificat profund viața cinematografelor bucureștene. Nissa a continuat să apară în programele de cinema în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv în 1941. În documentele de epocă, adresa este în continuare indicată drept Intrarea Zalomit-Cișmigiu, ceea ce confirmă continuitatea activității sălii în acea perioadă.

Momentul decisiv a venit după instaurarea regimului comunist. La 3 noiembrie 1948 a fost emis Decretul nr. 303 privind naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice. Anexa decretului cuprindea numeroase cinematografe din București, iar printre acestea se afla explicit și Nissa. Astfel, sala a intrat oficial în noul sistem cinematografic controlat de stat.

Naționalizarea nu trebuie confundată însă automat cu demolarea clădirii sau cu închiderea în aceeași zi a cinematografului. Documentul juridic stabilește preluarea cinematografelor de către stat, dar nu oferă, în cazul Nissa, o explicație completă asupra traseului ulterior al imobilului. De aceea, afirmația că sala a fost pur și simplu demolată imediat după 1948 nu poate fi susținută pe baza documentelor consultate.

De altfel, istoria adresei oferă un indiciu important. Imobilul de la Zalomit nr. 6 a continuat să existe și după dispariția cinematografului Nissa. În 1969, presa comunistă făcea încă referire la „Intrarea Zalomit”, iar documentele administrative din anii ’90 arată că imobilul de la Strada Zalomit nr. 6 era folosit de Casa de Cultură „Petőfi Sándor”. În 1999, Consiliul General al Municipiului București a decis restituirea imobilului către Asociația Culturală „Petőfi” și încetarea activității instituției publice care îl administrase.

Clădirea a supraviețuit, dar cinematograful a dispărut

Această evoluție schimbă într-o anumită măsură povestea dispariției Nissa. Nu există suficiente dovezi pentru a afirma că imobilul care adăpostea sala a fost demolat. Mai degrabă, ceea ce a dispărut a fost funcția cinematografică și numele Nissa, în timp ce spațiul a continuat să fie folosit în alte scopuri.

Astăzi, adresa Strada Ioan Zalomit nr. 6 este asociată cu Centrul Cultural Petőfi Sándor. Aceeași clădire are, așadar, o istorie care traversează mai multe epoci ale Bucureștiului: de la sala Amicitia, unde se desfășurau întruniri politice și culturale, la cinematograful Lido, apoi la Nissa, iar ulterior la instituții culturale cu o altă identitate.

Este o evoluție caracteristică pentru multe spații bucureștene. Clădirea poate supraviețui, dar memoria funcției sale se pierde. În cazul Nissa, numele a fost legat timp de mai bine de un deceniu de programele cinematografice din presa Capitalei, după care a dispărut treptat din circuitul public. Pentru generațiile care nu au cunoscut Bucureștiul interbelic, nu mai există astăzi niciun reper evident care să indice că în acel spațiu se proiectau filme.

Biletul vechi și ziarele care păstrează memoria sălii

Unul dintre puținele moduri prin care Nissa poate fi recuperat astăzi este cercetarea documentelor de epocă. Programele publicate în ziare sunt deosebit de valoroase deoarece permit reconstituirea activității sălii aproape de la o săptămână la alta. Ele indică filmele proiectate, locul cinematografului și, uneori, spectacolele sau completările care însoțeau proiecțiile.

Există și mărturii materiale. Un articol dedicat cinematografelor de altădată publicat de Historia reproduce imaginea unui bilet de intrare la cinematograful Nissa din anii ’30. Astfel de obiecte, împreună cu pliantele și programele de cinema păstrate în colecții particulare, transformă un nume aproape uitat într-o realitate concretă a Bucureștiului interbelic.

Povestea Nissa este, în cele din urmă, povestea unei dispariții lente. Sala nu a fost ștearsă dintr-o dată de pe harta Bucureștiului, ci a fost absorbită de transformările politice, administrative și culturale ale orașului. A existat mai întâi Amicitia, apoi Lido, apoi Nissa, iar clădirea a primit ulterior alte utilizări.

În acest sens, cinematograful Nissa nu trebuie căutat doar într-o clădire dispărută. El trebuie căutat în ziarele anilor ’30 și ’40, în programele de film, în biletele colecționarilor și în memoria unei străzi care, la câțiva pași de Cișmigiu, a găzduit cândva unul dintre numeroasele locuri în care bucureștenii mergeau să evadeze, pentru câteva ore, în lumea filmului.

Nissa a dispărut ca cinematograf, dar istoria sa nu a dispărut complet. Adresa, documentele și succesiunea de funcții ale clădirii permit încă reconstituirea unei mici pagini din istoria Bucureștiului cinematografic. Iar tocmai aceste fragmente demonstrează cât de mult s-a schimbat orașul: uneori nu dispar zidurile, ci numele, vocile și obiceiurile care le-au dat viață.

Citește și: Cinema Volga, Studio Martin și ruinele de astăzi. Cum a dispărut unul dintre cele mai vechi cinematografe ale Bucureștiului