De-a lungul secolelor, Bucureștiul a trecut prin numeroase încercări, fiind lovit de incendii devastatoare, inundații, epidemii de ciumă și cutremure puternice. Orașul, aflat mereu într-un proces de transformare, a învățat să renască din propria suferință. Dintre toate calamitățile care l-au zguduit însă, cutremurul din 1802 – numit de contemporani „Marele Cutremur” – a rămas adânc întipărit în memoria colectivă a bucureștenilor.

Un oraș încercat de dezastre și credință

Pentru oamenii acelor vremuri, seismul din 1802 a fost nu doar o tragedie materială, ci și o lecție spirituală, interpretată drept o pedeapsă divină. Superstițiile și credințele religioase se împleteau strâns cu viața de zi cu zi, iar fiecare nenorocire era văzută ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat și atunci, când locuitorii capitalei au crezut că pământul se deschide pentru a le aminti de păcatele lor.

Bucureștenii nu erau străini de cutremure. Deja în 1738, în vremea domnitorului Constantin Mavrocordat, un seism puternic provocase prăbușirea zidurilor de la Curtea Veche, dărâmarea mai multor biserici și chiar apariția unei prăpăstii la marginea orașului. Cu toate acestea, dezastrul din 1802 a fost fără precedent prin intensitate și amploare, lăsând capitala într-o stare de ruină și spaimă.

Ziua în care pământul s-a deschis sub București

Era marți, 14/26 octombrie 1802, ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, o sărbătoare importantă pentru români. Coincidența tragică face ca exact în acea zi să înceapă și noua domnie a lui Constantin Ipsilante, care urma să conducă Țara Românească.

Când domnitorul ajungea la București, în jurul orei 13:30, orașul a fost cuprins de o mișcare violentă a pământului. Martorii oculari aveau să povestească ulterior că „s-a cutremurat pământul cum nu s-a mai văzut niciodată”. Clădirile s-au zguduit, turlele bisericilor s-au prăbușit, iar praful și țipetele oamenilor au acoperit orașul.

Unii martori au spus că seismul ar fi durat zece minute, o durată improbabilă din perspectiva științei moderne, dar explicabilă prin intensitatea șocului resimțit. În realitate, cutremurul a ținut aproximativ două minute și jumătate — suficiente însă pentru a provoca panică și distrugeri uriașe.

Cutremurul a avut o magnitudine estimată de 7,7 – 8 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, și a fost resimțit până la Moscova, Constantinopol și Viena. Bucureștiul, aflat pe atunci într-o etapă de dezvoltare fragilă, cu clădiri în mare parte din lemn și zidării slabe, a fost devastat aproape complet.

Mărturiile vremii: groază, zgomot și prăbușiri

Istoricul Ionnescu-Gion, în monumentala sa Istorie a Bucurescilor, descrie cu plasticitate acele momente de groază: „Cocoșii, câinii, caii, boii dau de mai înainte semne de o groază nepricepută și când au început sguduielile, ceva asurzitor și nemaiauzit, strigăte, sbierete, mugete, urlete s-au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor care se rotocoliau pe sub pământ.”

Această descriere surprinde perfect starea de haos și teroare din oraș. Animalele simțiseră primele pericolul, iar oamenii, speriați, nu știau dacă să fugă sau să se roage. Mulți au crezut că sfârșitul lumii a venit.

O altă mărturie valoroasă vine de la Dionisie Eclesiarhul, cronicar al vremii, care nota: „S-au cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din București și clopotnița cea vestită – adică Turnul Colței – care era podoaba orașului, cu ceasornic, au căzut și s-au sfărâmat, și era atunci mare frică.”

Turnul Colței, ridicat la sfârșitul secolului al XVII-lea, era pe atunci cea mai înaltă clădire din București, un simbol al mândriei urbane. Cutremurul din 1802 l-a rupt efectiv în două. Partea superioară s-a prăbușit, iar ceea ce a mai rămas din turn a fost demolat în 1888, pentru a face loc modernizărilor de infrastructură.

Pagube imense și ruine peste tot

Seismul a lovit în plin centrul orașului, distrugând biserici, hanuri, clădiri domnești și case boierești. Printre lăcașurile de cult afectate grav se numărau Colțea, Stavropoleos, Sărindar, Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie-Bucur, mănăstirea Cotroceni și mănăstirea Văcărești.

Cronicile menționează că Hanul Șerban Vodă, una dintre cele mai importante construcții comerciale ale vremii – pe locul căruia se află astăzi Banca Națională – s-a prăbușit aproape în întregime.

De asemenea, Curtea Domnească a suferit pagube severe. Cronicarul grec Dionisie Fotino povestește că, în timp ce domnitorul Constantin Ipsilante se muta în palat, zidurile au început să se crape. Temându-se pentru viața sa, el s-a refugiat împreună cu familia la Mănăstirea Văcărești, considerată atunci mai sigură.

Pe alocuri, pământul s-a despicat, iar din crăpături ar fi țâșnit apă și catran – o imagine apocaliptică ce a alimentat și mai mult teama locuitorilor.

După cutremur, orașul arăta ca după război. Multe case fuseseră dărâmate, altele rămăseseră fără acoperișuri, iar străzile erau pline de dărâmături. În lipsa mijloacelor moderne de intervenție, bucureștenii au fost nevoiți să-și refacă singuri locuințele, cu resurse puține și materiale improvizate.

Reacția domnitorului și refacerea orașului

Domnitorul Constantin Ipsilante a fost profund marcat de această calamitate. Istoria păstrează un moment emoționant petrecut în satul Radovan, în timp ce se îndrepta spre București, când s-ar fi rugat astfel: „Doamne! Doamne! Nu pierde pe poporul Tău pentru păcatele mele, ci pe mine numai!”

După ce pericolul a trecut, domnitorul a dispus refacerea rapidă a capitalei, însă lucrurile nu au fost deloc ușoare. Meșterii – zidari, lemnari, pietrari – au profitat de cererea uriașă și au cerut prețuri exorbitante pentru munca lor.

Pentru a opri speculațiile și pentru a grăbi reconstrucția, Ipsilante a impus tarife maximale și pedepse severe pentru cei care încercau să profite de situație. De asemenea, a reorganizat breslele zidarilor și lemnarilor, stabilind reguli stricte de lucru și control al calității construcțiilor.

În câțiva ani, Bucureștiul a început să se refacă, deși multe clădiri nu și-au mai recăpătat niciodată aspectul original. Turnul Colței, de exemplu, nu a mai fost reconstruit niciodată la înălțimea inițială, rămânând un simbol al fragilității orașului.

Credințe și superstiții în fața dezastrului

Într-o epocă dominată de religie și superstiții, cutremurul din 1802 a fost interpretat ca o manifestare a mâniei divine. Oamenii credeau că Dumnezeu îi pedepsește pentru păcatele lor și încercau să-și răscumpere vina prin rugăciuni, post și donații către biserici.

Cronicarii vremii notează că, în zilele următoare seismului, bisericile au fost pline, iar preoții au ținut slujbe neîntrerupte. Mulți au adus lumânări și au promis să ducă o viață mai curată. 

Această credință colectivă în voința divină a fost, de fapt, un mecanism de supraviețuire spirituală. În lipsa explicațiilor științifice, oamenii căutau sens și consolare în credință.

Impactul asupra istoriei urbane

Cutremurul din 1802 a schimbat profund configurația urbană a Bucureștiului. Multe dintre clădirile dărâmate au fost reconstruite în stiluri noi, cu materiale mai solide. S-au făcut primele încercări de reglementare a construcțiilor, iar meșteșugurile legate de zidărie și arhitectură au început să se dezvolte într-o manieră mai organizată.

De asemenea, frica de cutremure a rămas adânc înrădăcinată în conștiința locuitorilor. Până și în secolul al XIX-lea, când Bucureștiul începea să se modernizeze, oamenii își aminteau de „Cutremurul cel Mare” ca de o lecție pe care nimeni nu avea voie să o uite. A fost un moment de cotitură, care a arătat nu doar fragilitatea omului în fața naturii, ci și capacitatea de renaștere a unui oraș mereu supus încercărilor.

Amintirea dezastrului și comparațiile cu alte seisme

Deși Bucureștiul avea să mai fie zguduit de cutremure puternice – în 1838, 1940 și 1977 – niciunul nu a lăsat o amprentă atât de puternică în memoria colectivă precum cel din 1802. Cutremurul din 1838 a avut o magnitudine apropiată, dar orașul era deja mai bine construit și oamenii mai pregătiți. În 1940, seismul a lovit o capitală modernă, dar a produs alte tipuri de distrugeri, mai ales la clădirile înalte. În 1977, cutremurul a ucis peste 1.500 de oameni, însă pentru istoricii culturali, tragedia din 1802 rămâne prima mare catastrofă urbană documentată a Bucureștiului.

De aceea, în cronici, în jurnale și în amintirile bătrânilor, el a rămas cunoscut drept „Marele Cutremur”, o expresie care, timp de decenii, a simbolizat frica supremă a orașului.

Când pământul i-a „vorbit” Bucureștiului

Marele cutremur din 1802 nu a fost doar o simplă mișcare tectonică. A fost o lecție de fragilitate, de credință și de rezistență. Într-o vreme în care știința nu putea explica asemenea fenomene, oamenii au găsit alinare în rugăciune și speranță în reconstruirea propriilor vieți.

Bucureștiul s-a ridicat din ruine, așa cum o va face de fiecare dată după dezastrele ce aveau să urmeze. Orașul s-a schimbat, dar memoria cutremurului din 1802 a rămas vie, transmisă din generație în generație ca o poveste despre groază, dar și despre renaștere.

Astăzi, privind înapoi, Marele Cutremur din 1802 ne amintește nu doar de cât de vulnerabili suntem în fața naturii, ci și de puterea extraordinară a oamenilor de a o lua mereu de la capăt.

Citește și: Hotelul Dunărea, bijuteria arhitectonică devenită ruină. Distrus de cutremure, abandonat de statul român