În cele mai multe cazuri, Bucureștiul de la 1900 ajunge la noi îmbrăcat în sepia. Are cai, birje, pălării cu boruri tari, mustăți serioase și doamne cu priviri de salon, toate prinse într-o lume care pare să fi trăit exclusiv în tonuri de ceai uitat pe masă. Culoarea, însă, apare mai rar. O fațadă capătă o nuanță de crem, o grădină prinde un pic de verde, un costum popular iese din ceața istoriei și, brusc, străbunicul urban al Bucureștiului pare mai puțin decorativ și mult mai viu. Culoarea face ceva aproape obraznic cu trecutul, scoțându-l din vitrină și așezându-l lângă noi, pe trotuar.

Povestea primelor imagini color ale Bucureștiului cere însă prudență. În fotografia veche, termenul „prima” trebuie manevrat ca o ceașcă de porțelan pe o masă instabilă. Există imagini colorizate ulterior, există reproduceri, există clișee pierdute, există autochrome păstrate în colecții publice sau apărute recent în arhive private. 

Ceea ce se poate spune documentat astăzi este că primele urme solide ale fotografiei color realizate în București țin de procedeul Autochrome Lumière, de activitatea unor fotografi profesioniști precum Franz Duschek Jr. și de arhiva spectaculoasă a arhitectului Victor G. Ștefănescu, redescoperită după mai bine de un secol. Iar undeva, în fundal, frații Lumière au strecurat în istorie cartofi, sticlă și chimie, o combinație care sună a rețetă rurală și a produs una dintre cele mai elegante revoluții vizuale ale secolului XX.

Cum a ajuns culoarea pe o placă de sticlă

Autochrome Lumière a fost primul procedeu industrial de fotografie color cu adevărat viabil. Frații Auguste și Louis Lumière l-au brevetat în 1903, iar comercializarea lui a început în 1907, ceea ce explică raritatea imaginilor color realizate înainte de Primul Război Mondial. Era o tehnologie modernă, scumpă, fragilă și pretențioasă, adică exact ceva ce atrăgea instant elitele educate și pe oamenii cu suficientă răbdare încât să creadă că fotografia poate deveni o mică operație de alchimie domestică. 

Secretul tehnic pare, la prima vedere, desprins dintr-o glumă de laborator. Pe o placă de sticlă se aplica un strat format din milioane de granule microscopice de amidon de cartof, colorate în tonuri de portocaliu, verde și violet. Printre ele se introducea pulbere de carbon, apoi venea emulsia fotografică alb-negru. Lumina trecea prin aceste granule colorate, iar rezultatul era o imagine pozitivă pe sticlă, privită ca un diapozitiv. O fotografie, dar și un obiect în sine, care avea greutate, fragilitate și o aură de bijutier. 

Din această cauză, autochromele au o textură aparte. Culoarea lor pare ușor punctată, moale, uneori puțin visătoare, ca și cum realitatea ar fi fost trecută printr-un filtru de praf luminos. În același timp, procedeul cerea expuneri lungi, aparate stabile și subiecți cuminți. Bucureștiul agitat, cu tramvaie, noroi, pălării și domni grăbiți pe Calea Victoriei, trebuia convins să stea locului. Dar aici începe farmecul: orașul modern intra în culoare printr-o tehnologie care îl obliga, măcar câteva secunde, să se comporte civilizat.

Bucureștiul fotografic înainte de culoare

Înainte ca Bucureștiul să prindă nuanțe naturale pe sticlă, orașul își construise deja o cultură fotografică remarcabilă. Muzeul Municipiului București amintește că dagherotipia fusese anunțată în spațiul românesc încă din 1839, iar prima cameră de acest tip a fost cumpărată de Colegiul Sfântul Sava în 1840. Tot MMB indică primul atelier fotografic bucureștean ca aparținând unei femei, Wilhelmine Priz, care realiza portrete dagherotipice la un preț „decent”, formulare care sună atât de bucureșteană încât aproape se aude negocierea din fundal. 

Apoi apar numele mari ale fotografiei românești timpurii. Carol Popp de Szathmari este creditat cu una dintre primele imagini ale Bucureștiului, calotipia cunoscută drept „Câmpul Procopoaiei”. Ludwig Angerer, Franz Mandy, Franz Duschek și alții au fixat capitala secolului XIX și începutului de secol XX într-un patrimoniu vizual uriaș. Colecția de fotografii a Muzeului Municipiului București păstrează imagini ale Bucureștiului din secolele XIX și XX, portrete, interioare, piețe, târguri și evenimente, cu lucrări semnate de nume precum Carol Popp de Szathmari, Ludwig Angerer, Franz Mandy și Franz Duschek. 

Culoarea a venit peste această tradiție ca o apariție de lux. Fotografia alb-negru era deja un instrument urban, social, comercial și memorial. Autochromia a adăugat un strat nou: culoarea ca document, culoarea ca dovadă că trecutul purta stofe, lemn, vopsea, plante, ceramică și piele cu nuanțe precise. Pentru istoricul orașului, această diferență contează enorm. O fotografie alb-negru spune forma unei lumi. O fotografie color începe să vorbească despre temperatura acelei lumi.

Franz Duschek Jr. și autocromia comandată de Tzigara-Samurcaș

Unul dintre cele mai importante episoade documentate ale fotografiei color timpurii din București se leagă de Muzeul de Artă Națională și Etnografie, instituție condusă de Alexandru Tzigara-Samurcaș, istoric de artă, etnograf, jurnalist și fotograf. Potrivit cercetărilor prezentate de Theodor Ulieriu-Rostás, muzeograf și arhivist la Muzeul Național al Țăranului Român, în anul 1910 muzeul a comandat fotografului bucureștean Franz Duschek Jr. „patru clișeuri în culori după sistem Lumière”, cu imagini din muzeu. 

Imaginea păstrată astăzi în Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român (și pe care o poți vedea aici) este considerată una dintre cele mai vechi fotografii color realizate în România. Ea surprinde un interior al primei expuneri a Muzeului de Artă Națională, găzduit între 1907 și 1912 în clădirile vechii Monetării de la Șosea, pe amplasamentul legat astăzi de Muzeul Țăranului Român și de strada Monetăriei. Aici, culoarea păstrează interiorul unui muzeu bucureștean într-un moment în care instituțiile publice de acest tip se aflau încă într-o etapă de formare. 

Franz Duschek Jr. merită scos din nota de subsol. Provenea dintr-o familie de fotografi și era activ în București din deceniul 1890 până înaintea Primului Război Mondial, potrivit aceluiași Theodor Ulieriu-Rostás. Faptul că o instituție culturală bucureșteană i-a comandat, în 1910, clișee color după sistem Lumière arată că Bucureștiul era conectat rapid la inovația fotografică europeană. Firește, conectarea aceasta avea aerul unei elite culturale care citea cataloage, scria comenzi oficiale și trata fotografia ca pe o unealtă de prestigiu. Bucureștiul moderniza mereu în stilul lui: cu ambiție, cu întârziere administrativă pe alocuri, dar și cu surprize reale. 

Victor G. Ștefănescu, arhitectul care a fotografiat orașul în culori

O altă piesă majoră a poveștii a intrat recent în atenția publicului prin arhiva arhitectului Victor G. Ștefănescu, redescoperită după peste 100 de ani. Arhiva conține imagini realizate prin autocromie, inclusiv edificii din București, printre care Bufetul de la Șosea, alături de imagini din Constanța și Alba Iulia. Sursele publicate în 2024 indică plăci datate 1907, 1908 și 1910, ceea ce plasează aceste imagini foarte aproape de începutul comercial al procedeului Lumière. 

Victor G. Ștefănescu, scris uneori Stephanescu sau Stephanesco, s-a născut în 1877 și a fost unul dintre arhitecții importanți ai primei jumătăți a secolului XX. A proiectat sau a lucrat la clădiri precum Institutul Geologic, Biserica Anglicană din București, Moscheea Carol I din Constanța, Gara Cotroceni și extinderea Gării de Nord. A studiat la Paris, la École spéciale d’Architecture, între 1896 și 1901, unde a obținut medalie de aur și diplomă pentru primul loc, potrivit prezentării familiei Ștefănescu-Arephy. 

Importanța arhivei sale vine dintr-o dublă poziție. Ștefănescu privea orașul ca arhitect, deci vedea volume, fațade, șantiere, perspective și detalii constructive. În același timp, folosea un procedeu fotografic extrem de nou, cu plăci Lumière, pentru a prinde aceste elemente în culoare. Asta schimbă lectura imaginilor. Bufetul de la Șosea, de pildă, (foto sus) capătă prin autocromie aerul unui București care își repeta discursul european în fața oglinzii, cu destulă încredere și cu destul decor. 

Firește, statutul acestor imagini cere formulare atentă. Sursele publice le prezintă drept printre primele imagini color cu edificii din București și printre cele mai timpurii fotografii color realizate în România. Până la o catalogare muzeală completă și la o cercetare academică amplă, ele funcționează ca un capitol spectaculos al pionieratului autochrome local, cu valoare patrimonială evidentă și cu un farmec greu de egalat. O placă de sticlă cu amidon colorat și un arhitect educat la Paris pot face, împreună, o mică breșă în timp.

Albert Kahn și marea febră mondială a autochromelor

Povestea Bucureștiului colorat prin autochrome se înțelege mai bine în context internațional. Cel mai celebru proiect de acest tip a fost „Archives de la Planète”, inițiat de bancherul francez Albert Kahn. Între 1909 și 1932, proiectul a adunat cea mai mare colecție de autochrome din lume, alături de una dintre cele mai mari colecții de film documentar păstrate. UNESCO descrie arhiva ca pe un proiect creat de Kahn, filantrop și pacifist, sub direcția științifică a geografului Jean Brunhes începând cu 1912. 

Scopul era ambițios, aproape neverosimil prin standardele noastre: documentarea lumii aflate în transformare. Fotografi, operatori și cercetători au călătorit prin zeci de țări, adunând autochrome, filme și imagini stereoscopice. Kahn credea în arhivă ca instrument de cunoaștere și apropiere între popoare, ceea ce sună foarte frumos și foarte franțuzesc, în acel fel în care idealismul se așază la masă cu tehnologia și comandă încă o cafea. 

Pentru București, Albert Kahn contează prin context, chiar acolo unde legătura directă trebuie verificată imagine cu imagine în baza muzeului. Autochromia era, în anii 1910–1930, un limbaj vizual al documentării globale. Orașe, costume, piețe, monumente, sate, ritualuri, portrete — toate intrau în aceeași mare încercare de a păstra lumea înainte ca modernitatea să o schimbe ireversibil. Bucureștiul participa la această epocă prin fotografii profesioniști, arhitecți, muzee și colecții private, cu aceeași tehnologie care colora Japonia, Balcanii, Orientul Apropiat sau Franța rurală.

National Geographic, Wilhelm Tobien și Bucureștiul anilor ’30

După perioada pionieratului de la 1907–1910, autochromia a continuat să circule și în presa internațională. National Geographic a folosit intens procedeul și păstrează o colecție majoră de plăci autochrome. În arhivele sale apar și imagini realizate la București de fotograful Wilhelm Tobien. O fotografie publicată în arhiva National Geographic Found prezintă două tinere în costume de baie, surprinse la București în noiembrie 1930, iar creditul îl indică pe Wilhelm Tobien. 

Un alt exemplu, menționat de National Geographic France, prezintă o femeie la București, așezată pe o bancă, purtând pălărie și costum de baie roșii, într-un autochrome realizat de Tobien în ianuarie 1936. Aceeași sursă arată că National Geographic a păstrat peste 15.000 de plăci autochrome și că astfel de imagini au făcut parte dintr-un mod de a arăta lumea în culoare înainte ca peliculele moderne, precum Kodachrome, să schimbe radical fotografia de teren. 

Aceste imagini ale Bucureștiului interbelic au alt ton decât cele din jurul anilor 1910. Aici apare un oraș mai relaxat, mai corporal, mai modern în gesturi și modă. Bucureștiul autochromelor târzii poate sta pe o bancă în costum de baie, fără solemnitatea muzeului și fără gravitatea fațadei. E deja un oraș care a învățat să pozeze pentru reviste, cu aer cosmopolit și cu un pic de teatralitate balneară, chiar când decorul rămâne capitala.

De ce aceste imagini contează pentru București

Primele fotografii color ale Bucureștiului au valoare istorică prin raritatea lor, dar și prin felul în care schimbă percepția asupra orașului. Bucureștiul de la 1900 a fost multă vreme consumat vizual în alb-negru, iar asta i-a dat o distanță convenabilă. Părea solemn, prăfuit, aproape literar. Culoarea îl face mai concret. Un perete are pigment, o vitrină are reflex, o haină are stofă, o sală de muzeu are lemn, un chip are prezență.

Autocromele legate de Franz Duschek Jr., de Muzeul de Artă Națională și Etnografie, de Alexandru Tzigara-Samurcaș și de arhiva Victor G. Ștefănescu deschid o poveste încă în curs de clarificare. Ele arată un București care se fotografia pe sine cu instrumente foarte noi, la scurt timp după apariția comercială a procedeului Lumière. Asta spune ceva despre ambiția culturală a orașului, despre instituțiile sale și despre oamenii care înțelegeau imaginea ca document, prestigiu și memorie.

Iar aici stă frumusețea reală a subiectului, deoarece Bucureștiul color de la începutul secolului XX apare prin câteva plăci fragile, câteva comenzi muzeale, câteva arhive redescoperite și câteva nume care merită reținute: Franz Duschek Jr., Alexandru Tzigara-Samurcaș, Victor G. Ștefănescu, Wilhelm Tobien. În spatele lor se află frații Lumière, cu amidonul lor de cartof transformat în tehnologie de vârf. Istoria are simțul umorului, când are chef. Uneori păstrează un oraș întreg pe o placă de sticlă și îl colorează cu ceva ce, în altă viață, ar fi putut ajunge piure.