Mamaia a fost primul meu profesor de tricotat.

Aveam 10-11 ani și îmi doream să învăț. Ea se pricepea bine. Vara și toamna era cea mai productivă, dar continua și iarna. Din pulovere mai vechi sau care ne rămâneau mici făcea șoșoni, veste și căciuli.

Foc în sobă, televizorul aprins și andrelele – așa arăta casa.

Eu stăteam pe marginea patului și urmăream: un rând pe față, unul pe dos.

Am încercat.

Din ce trebuia să fie o bentiță a ieșit o creație prea lată care – numai pentru că mamaia a intervenit și i-a cusut marginile – a devenit prima mea husă pentru telefonul cu butoane.

Pe scurt, n-am învățat atunci să croșetez.

Am încercat în adolescență, cu mătușa. Dar am pus repede croșeta deoparte. Mi-am zis că nu-i de mine.

Până când am văzut anunțul pentru atelierul de croșetat organizat de Asociația Străzi pentru Oameni în cadrul săptămânii „Grădina Întâlnirilor”, din Piața Revoluției.

Atunci mi-am dat seama că, deși nu-mi ieșise niciodată, dorința de a învăța nu dispăruse.

Așa că m-am dus să cunosc oameni și să învăț să croșetez.

Eu am venit să învăț

Marți dimineață, la 08:45, eram deja în Piața Revoluției, cu entuziasmul la purtător.

Urma să învăț, în sfârșit, ceva. Nu să tricotez, să croșetez.

Ajunsesem înaintea orei anunțate pentru începerea atelierului. Primele participante experimentate au apărut peste vreo 10 minute. Cu o punctualitate de ceasornic, dacă stai să te gândești.

Masa de lucru era deja plină de suluri de lână și croșete puse la dispoziție de organizatori. Dar veteranele croșetelor veniseră și cu materiale de acasă.

Cât schimbam câteva vorbe cu organizatorii, lumea se aduna.

Era voie bună. Multe dintre doamne se cunoșteau deja de la un atelier similar, organizat de Asociația Străzi pentru Oameni în iulie, sau de la activitățile Asociației Niciodată Singur.

Au început să discute despre ce vom lucra.

– Am găsit un model de dovleac, de Halloween, spune o doamnă.

– Eu am început să croșetez un cardigan, dar nu știu cum să termin mâneca...

Eu n-aveam nici dovleac, nici cardigan. Aveam o singură ambiție: să reușesc, în sfârșit, să fac câteva rânduri fără să stric tot.

– Nu mă pricep. Am venit să învăț, le-am spus.

M-au primit bucuroase.

Mentor mi-a fost, până la urmă, doamna Sanda.

Înainte să iasă la pensie, a lucrat la o fabrică de încălțăminte din București.

Croșetatul l-a învățat mult mai târziu. Nu de la mamă sau de la bunică, ci de pe YouTube. Și nu de pe telefon sau laptop, ci uitându-se la filmulețe pe televizor.

Se plictisea și a vrut să învețe ceva nou.

Acum urma să mă învețe pe mine.

Nu sunt o elevă dificilă când vine vorba despre activități de tip craft. Așa că doamna Sanda mi-a arătat, pas cu pas, un model. Unul destul de greu, mi-a spus, pentru o începătoare. Ea îl folosise la un cardigan.

Mi-a dat croșeta ei. I-am urmat sfaturile.

Am greșit. Am desfăcut. Am luat-o de la capăt.

Până la urmă, după mai multe încercări, am reușit.

Ce se vede în imagine este rezultatul: un model cu floare.

Să croșetez, în sfârșit, într-o dimineață superbă de toamnă? Păi cu gândul ăsta venisem.

Pe lângă noi treceau grupuri de turiști. Se uitau curioși și unii ne fotografiau.

Eram la doi pași de Calea Victoriei, unde traficul era la fel de aglomerat ca în orice altă zi a săptămânii.

Dar eram atât de absorbite de ceea ce făceam, încât vuietul orașului abia se mai auzea.

Atelierul devenise între timp ceea ce participantele îi spuneau, de fapt: o șezătoare.

La 92 de ani, doamna Silvia încă învață lucruri noi

Printre participante era și doamna Silvia.

Ascult ce vorbesc colegele mele de croșetă și aflu că are 92 de ani.

– Mereu când ne întâlnim o întreb: „80 și câți ani aveți?”. Mereu uit că are 92 de ani, povestește, amuzată, una dintre doamne.

N-am lăsat cu ușurință croșeta din mână.

Dar știam că n-am cum să plec fără să vorbesc cu doamna Silvia.

Spre sfârșitul atelierului m-am apropiat și am întrebat-o dacă îmi acordă un interviu. Câteva vorbe, măcar.

Mi-a spus că da. Bucuroasă, chiar.

„Pentru vârsta noastră, comunicarea este foarte necesară”, îmi spune.

Doamna Silvia participă de mulți ani la activități pentru seniori. Își amintește începuturile organizației care astăzi este Asociația Niciodată Singur, când activitățile erau mult mai puține.

Acum, spune ea, lucrurile s-au schimbat în bine.

„În momentul de față consider că sunt binevenite toate acțiunile. Pentru că, pentru vârsta noastră, comunicarea este foarte necesară. Afară de asta, mișcarea obligatorie, care, iar, este sănătatea noastră.”

La 92 de ani, doamna Silvia continuă să încerce lucruri pe care nu le-a mai făcut de zeci de ani.

„De când eram la școală n-am mai pus mâna pe pensulă. Aici am pictat.”

Participă și la activități de poezie. Croșetează. Iese din casă. Se întâlnește cu oameni.

A fost dactilografă. Avea un program încărcat, își amintește, dar și-a făcut meseria cu plăcere și spune că a fost apreciată la locul de muncă.

„Întotdeauna am încercat să iau și de la persoane ceea ce e bun, și de la viață.”

„Croșetatul e medicament”

Pentru doamna Silvia, croșetatul nu este însă doar un mod plăcut de a-și petrece timpul.

A devenit important într-o perioadă mult mai grea a vieții ei.

„După decesul soțului meu nu dormeam. Și noaptea croșetam.”

Avea o prietenă care se pricepea mai bine și pe care o întreba atunci când nu știa cum să continue.

Croșetatul, spune ea, o ajuta să treacă peste nopțile acelea.

„Era benefic pentru starea pe care o aveam eu atunci. Creează o stare de calm. Te sustrage de la alte probleme.”

De aici și rugămintea ei ca astfel de activități pentru vârstnici să nu dispară.

„În continuare să le păstreze, pentru că ăsta este medicamentul”, spune doamna Silvia.

„Aici e secretul longevității”

O întreb și despre secretul longevității.

Răspunsul vine simplu:

„Cât mai multe activități.”

Crede că oamenii ajunși la pensie ar putea fi implicați mult mai mult în viața comunității.

„Noi, prin experiență și din dorința de a fi în țara noastră, am mai fi putut da mult, cu sfaturi, chiar cu ajutor concret.”

Nu s-au găsit toate formulele prin care experiența lor să fie folosită, crede ea.

Dar cine știe.

În dimineața asta, cel puțin, doamna Silvia avea treabă.

O șezătoare în mijlocul orașului

Am stat de vorbă și cu Simona Mihalca, voluntar în cadrul Asociației Străzi pentru Oameni, ca să înțeleg de ce a ajuns o șezătoare cu croșete și lână tocmai în Piața Revoluției.

Proiectul „Grădina Revoluției”, spune ea, a pornit de la discuții cu mai multe categorii de oameni care folosesc sau au legătură cu piața. Printre acestea s-au numărat și seniorii.

Așa a început colaborarea cu Asociația Niciodată Singur.

Un prim atelier de croșetat organizat aici a avut succes, așa că organizatorii au decis să-l repete.

„Reprezintă ceea ce ne dorim noi cel mai mult: să aducem diverse comunități în piață, pentru că este o piață pentru toți bucureștenii”, spune Simona Mihalca.

În această săptămână sunt programate și activități pentru copii, dezbateri, degustări și momente artistice.

Ideea, spune voluntara, este ca piața să devină un loc în care oamenii nu doar trec, ci și rămân.

Cât oraș încape într-un loc de parcare?

Atelierul nostru ocupase cam cât un loc de parcare.

Un cort, o masă, cel puțin 10 scaune și un grup de femei care croșetau. Pe lângă ele se opreau turiști să facă fotografii.

Pentru întreaga săptămână „Grădina Întâlnirilor”, organizatorii au ocupat 12 locuri de parcare.

Pentru câteva zile, o bucată din Piața Revoluției a primit altă întrebuințare.

Simona Mihalca spune însă că proiectul nu trebuie redus la o confruntare între pietoni și șoferi.

„Nu vreau ca proiectul să fie înțeles doar ca noi versus mașini, pentru că este mai mult de atât. Și dacă scoatem mașinile de aici, rămâne o parcare goală, care tot nu spune nimic despre ce s-a întâmplat la Revoluție, despre istoria din timpul regalității. Nimic pentru turiști. Nu sunt locuri suficiente în care să stai, nu ai o cișmea, nu ai umbră.”

Doar eliminarea parcării n-ar rezolva, în opinia ei, problema.

„E nevoie să fie mobilier urban de calitate, gândit într-un mod în care oamenii să vină și să simtă că locul e prietenos cu ei. E nevoie de umbră, e nevoie de copaci, e nevoie de apă, e nevoie de ceva care să aducă comunitatea”, mai spune voluntara.

Transformarea, spune ea, trebuie să vină de la administrație.

Până atunci, pentru câteva zile, organizatorii încearcă să arate ce altceva s-ar putea întâmpla aici.

Iar marți dimineață, pe o bucățică din Piața Revoluției, în locul unei mașini erau o masă, niște scaune, câteva suluri de lână și o șezătoare.

Și floarea pe care am făcut-o sub întrumarea atentă a doamnei Sanda și care mi-a confirmat că într-o zi, când o să am timp și răbdare pentru asta, o să pot să învăț să croșetez bine.

Așa cum mi-am dorit când eram mică, acasă la mamaie.

Cât mai găsiți deschis la „Grădina Întâlnirilor”

„Grădina Întâlnirilor” continuă până duminică, 27 septembrie, pe latura de nord a Memorialului Renașterii, cu tururi ghidate, degustări de vin, activități pentru copii și tineri, discuții cu administrațiile locale și alte evenimente.

Programul complet poate fi consultat aici.