București, septembrie, undeva între 1920 și 1938. Pe străzile din jurul liceelor de centru începeau să apară grupuri de copii cu ghiozdane noi, cu miros de piele netocită și de material de uniformă abia cumpărată, încă țeapăn la atingere. Pantofii scârțâiau pe caldarâm, iar de la o vreme, dimineața, în loc de liniștea verii, se auzeau iar tropăitul grăbit al copiilor și clopoțelul birjelor care aduceau elevii mai avuți până la poarta școlii. Școala începea în prima jumătate a lunii septembrie, de regulă chiar pe 1 septembrie sau în prima zi lucrătoare imediat următoare; la sate începutul depindea adesea de recoltă și se putea muta spre finalul lunii. Emoția dinaintea primei zile era însă aceeași pentru toți copiii: haine noi, rechizite proaspăt cumpărate și teama de a nu greși ceva chiar din prima oră.

Pentru un copil din Bucureștiul anilor '20 sau '30, prima zi de școală nu semăna deloc cu ce trăiesc azi elevii de clasa I. Educația era privită, în anii de după Marea Unire, ca o chestiune de construcție națională, nu doar de instruire individuală, iar acest lucru se simțea din prima zi, prin seriozitatea cu care era tratat totul — de la ținută până la disciplină.

Ziua începea cu îmbrăcatul uniformei, iar aici lucrurile variau de la o școală la alta. La Liceul „Gheorghe Lazăr", băieții purtau uniformă kaki, completată de un chipiu cu șnur albastru la cozoroc și o bandă albastră pe mânecă, apretată și scrobită atât de tare încât te zgâria la gât în prima săptămână. Fiecare liceu bucureștean avea propriile culori și elemente distinctive, folosite și pentru a recunoaște de la distanță școala unui coleg întâlnit pe stradă. Uniformele se comandau de obicei la croitor, o cheltuială pe care multe familii o resimțeau serios la începutul fiecărei toamne.

Fiecare uniformă avea cusut pe mânecă un număr matricol. Numărul acela nu era doar un detaliu administrativ, ci felul în care conducerea școlii ținea evidența elevilor și a eventualelor abateri — un instrument de control destul de eficient, greu de ocolit.

Ghiozdanul nu conținea gadgeturile de azi. Elevii aveau câteva caiete cu foaia aspră, manuale de bază care miroseau a cerneală tipografică proaspătă și, pentru clasele primare, un toc cu peniță și o călimară cu cerneală, transportată cu grijă ca să nu se verse pe drum. Zgomotul caracteristic al orelor era acela al peniței care zgârie hârtia, întreruptă din când în când de câte un scârțâit prea apăsat și de pata de cerneală care urma inevitabil. Rechizitele acestea se cumpărau separat de uniformă, de la papetăriile din centru.

Disciplina era considerată esențială pentru formarea caracterului, iar pedepsele erau mai frecvente decât în ziua de azi. Vocea învățătorului sau a profesorului umplea sala de clasă fără să aibă nevoie de vreun mijloc de amplificare, iar tăcerea impusă în timpul orelor era atât de desăvârșită încât se auzea scârțâitul unei bănci de lemn sau tusea reținută a unui elev răcit. Criteriile după care era judecat un elev bun nu țineau doar de note: spiritul de camaraderie, sârguința și onestitatea contau la fel de mult ca reușita la materii.

Nu toți copiii bucureșteni treceau prin acest ritual în egală măsură. În alte zone ale țării, lipsa banilor pentru rechizite și haine de iarnă îi ținea pe mulți copii departe de școală sau le întârzia înscrierea — un fenomen documentat mai ales pentru mediul rural, dar care avea, foarte probabil, un ecou și în mahalalele mai sărace ale Capitalei. Diferența dintre un elev de liceu de centru, cu uniformă completă și chipiu, și un copil dintr-o familie modestă spunea multe despre un oraș încă traversat de contraste sociale puternice.

Prima zi se încheia devreme, de multe ori fără festivism special, doar cu anunțarea orarului și a manualelor necesare. Copiii se întorceau acasă cu ghiozdanul greu de cărți noi, cu mâinile pătate de cerneală proaspătă și cu emoția anului care tocmai începuse.