Bucureștiul este un oraș în continuă schimbare. Ritmul alert, infrastructura neomogenă, transformările urbane haotice și conviețuirea forțată între epoci arhitecturale creează un fundal fragmentar pentru orice viață cotidiană. Dar în mijlocul acestei dinamici, există o experiență aparte – aceea de a fi femeie într-un spațiu urban care nu a fost gândit, construit sau întreținut pentru ea.

Femeia din București trăiește simultan în secolul XXI și într-un oraș rămas, pe alocuri, în mentalități de secol XX. Între idealuri de autonomie și reflexe ale supraviețuirii, între educație și instinct, între performanță profesională și vulnerabilități invizibile, experiența feminină în capitală este, sociologic vorbind, un teren dens, ambivalent și rar chestionat.

Orașul ca teritoriu de negociere

În 2025, Bucureștiul este oficial un oraș european. Dar pe teren, straturile lui sociale sunt neomogene, iar pentru femei, accesul la oraș este deseori o negociere zilnică. De la simplul traseu pietonal până la alegerea orei la care se întorc acasă, multe decizii au în fundal o dimensiune defensivă – nu declarată, dar prezentă.

Spațiul public rămâne, în multe privințe, genderizat. Trotoare înguste, iluminat precar, transport public aglomerat, bănci puține, lipsa toaletelor funcționale – toate acestea afectează în special femeile. Dacă adăugăm grija constantă legată de siguranță și vulnerabilitatea în fața hărțuirii verbale, avem deja un portret urban care nu e neutru din punct de vedere al genului.

„Faptul că îmi aleg hainele în funcție de cum merg pe jos seara nu e feminism, e strategie de supraviețuire”, spune Delia, 31 de ani, arhitectă. 

Citește și Sfaturi de siguranță pentru femei, în București: ce trebuie să știi 

Nevoia de spații sigure și „ale nimănui”

Femeile din capitală au o relație complicată cu spațiul public. Acesta nu le este interzis, dar nici pe deplin oferit. Locurile „ale nimănui” – intersecții, gări, scuaruri sau pasaje – devin spații de tensiune. Nu pentru că sunt periculoase în sine, ci pentru că lipsesc semnele de apartenență, de grijă, de întreținere. Un oraș neîngrijit e, în mod paradoxal, un oraș mai ostil pentru femei.

Sociologic, spațiile neprogramate (cele care nu au o funcție clară: parc, magazin, școală etc.) sunt cele mai expuse excluziunii simbolice. În lipsa unei funcții explicite, accesul la ele devine o chestiune de curaj, percepție și presupuneri sociale. Iar pentru femei, prezența într-un loc fără „scop clar” poate deveni motiv de suspiciune sau vulnerabilitate.

Profesionalizarea cu două viteze

În termeni economici, Bucureștiul oferă oportunități reale pentru femei: acces la educație superioară, cariere în multinaționale, industrii creative sau antreprenoriat digital. Dar dincolo de titluri și CV-uri, multe femei trăiesc un dublu standard nedeclarat. Într-o companie, pot fi manageri de proiect, dar în drumul spre casă, devin femei prudente, cu chei în buzunarul pregătit.

În plus, sistemul urban nu sprijină echitabil femeile-mame sau pe cele aflate în tranziție profesională. Lipsa creșelor, programul imprevizibil al grădinițelor, costul locuirii decente și munca domestică încă inegal distribuită creează o formă de „infrastructură invizibilă a inechității”.

Fragmente dintr-un oraș nefinalizat

Bucureștiul nu e nici ostil, nici prietenos. E un oraș pe care femeile îl navighează, mai degrabă decât îl locuiesc. Ele știu exact ce stradă evită seara, unde se simt în siguranță, ce rute aleg „mai bine iluminate” și în ce cafenele pot sta singure fără priviri insistente.

Femeile din capitală nu cer privilegii urbane, ci vizibilitate. Nu vor protecție, ci infrastructură funcțională. Nu vor idealizare, ci dreptul de a locui orașul fără să se justifice.

Bucureștiul în oglinda femeii

Adevărul e că nu există un singur mod de a fi femeie în București, ci o multitudine de realități: femei care se simt acasă în oraș și femei care nu se simt niciodată în siguranță. Femei care au rețele sociale solide și femei izolate într-un apartament de bloc. Femei care iubesc ritmul orașului și femei care îl suportă.

Dar toate, într-un fel sau altul, modelează orașul prin simpla lor prezență. Și îl schimbă – lent, dar vizibil. Pentru că orașele nu devin mai bune prin proiecte spectaculoase, ci prin felul în care reușesc să includă toate vocile. Mai ales pe cele care, mult timp, au fost auzite doar în șoaptă.