Puține artere din București poartă în numele lor memoria unui moment militar care a schimbat radical istoria României. Calea Plevnei este una dintre acestea. Astăzi, numele străzii este asociat cu spitale, clădiri istorice, cartiere, instituții și aglomerația cotidiană a Capitalei, însă în spatele celor două cuvinte se află una dintre cele mai importante confruntări ale Războiului de Independență din 1877-1878. Numele arterei trimite la Plevna, oraș din nordul Bulgariei în jurul căruia trupele otomane au construit un sistem defensiv puternic. Aici, armatele române și ruse au dus o campanie de luni de zile împotriva forțelor conduse de Osman Pașa, iar capitularea garnizoanei otomane, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, a reprezentat unul dintre marile momente ale războiului. În București, vechiul Pod de Pământ a primit numele de Calea Plevnei după Războiul de Independență, într-un val de redenumiri prin care orașul a păstrat în spațiul său public memoria victoriilor militare. Cercetările toponimice arată că denumirea Calea Plevnei este atestată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timp ce vechea arteră fusese cunoscută anterior drept Podul de Pământ sau Ulița de Pământ.

De la Podul de Pământ la Calea Plevnei

Înainte ca numele Plevnei să intre în nomenclatura Bucureștiului, artera era cunoscută sub alte denumiri. Documentele istorice indică pentru secolul al XIX-lea numele Podul de Pământ, iar înainte de acesta apare și Ulița Belvedere. Nu era un „pod” în sensul unui pasaj construit peste un curs de apă, ci una dintre marile căi de circulație ale orașului, amenajată în principal din pământ și pietriș.

Schimbarea numelui s-a înscris într-un fenomen mai larg de modernizare a Bucureștiului. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, vechile denumiri precum „pod” și „uliță” au început să fie înlocuite sau concurate de formule precum „cale” și „șosea”. După Războiul de Independență, mai multe artere importante au primit nume care aminteau de campaniile și victoriile din 1877-1878. Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Podul Caliței a devenit Calea Rahovei, iar vechiul Pod de Pământ a intrat în istoria orașului sub numele de Calea Plevnei.

Denumirea nu a fost, așadar, întâmplătoare. Ea făcea parte dintr-o adevărată geografie comemorativă a Bucureștiului de după război. Orașul își transforma străzile în repere ale memoriei naționale, iar numele Plevnei amintea de una dintre cele mai grele și mai costisitoare confruntări purtate de armata română în drumul către consolidarea independenței.

Calea Plevnei a păstrat ulterior acest nume, chiar dacă traseul său și zona înconjurătoare s-au modificat considerabil. Regularizarea Dâmboviței din anii 1880-1883 a influențat inclusiv configurația arterei, al cărei traseu istoric era legat de cursul râului.

Cum a ajuns armata română să lupte la Plevna

Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a avut pentru România o semnificație aparte. La 9 mai 1877, Adunarea Deputaților a proclamat independența de stat, iar la 10 mai domnitorul Carol a promulgat actul. Prin urmare, independența nu a fost „câștigată” abia după Plevna în sens juridic: ea fusese deja proclamată de România. Problema esențială era însă obținerea independenței pe câmpul de luptă și, ulterior, recunoașterea ei internațională.

La începutul campaniei din Balcani, Rusia nu considera indispensabilă participarea militară a României la sud de Dunăre. Situația s-a schimbat după ce trupele ruse au întâmpinat o rezistență mult mai puternică decât anticipaseră. Primele două atacuri asupra Plevnei, din iulie 1877, au eșuat, iar pierderile au fost importante.

În acest context, marele duce Nicolae, comandantul trupelor ruse din regiunea Dunării, i-a solicitat lui Carol I intervenția armatei române. România a acceptat să participe efectiv la operațiunile militare, iar la întâlnirea de la Gorni-Studen, din august 1877, s-a stabilit ca trupele române și ruse din zona Plevnei să formeze Armata de Vest, aflată sub comanda domnitorului Carol I. Generalul rus Pavel D. Zotov a fost șeful statului major, iar generalul Alexandru Cernat a avut un rol important în conducerea armatei române.

Această decizie avea să transforme radical raportul de forțe. Armata română a trecut Dunărea și a intrat într-un război dificil, în care trebuia să atace poziții fortificate, apărate de trupe otomane experimentate și de un sistem defensiv alcătuit din redute, șanțuri și lucrări de apărare.

Grivița, proba de foc a soldaților români

Unul dintre cele mai cunoscute episoade ale campaniei a fost lupta pentru redutele Grivița. Plevna era protejată de un sistem complex de fortificații, iar redutele din zona Grivița aveau un rol important în apărarea orașului. Trupele române au fost chemate să participe la atacul asupra acestor poziții, într-o operațiune care avea să se transforme într-una dintre cele mai sângeroase confruntări ale războiului.

La 30 august/11 septembrie 1877 a început ceea ce este cunoscut drept a treia bătălie de la Plevna. Bombardamentul artileriei româno-ruse fusese pregătit cu mai multe zile înainte, iar atacul general a fost lansat după o perioadă de foc intens asupra pozițiilor otomane. Problema era că dispozitivul defensiv fusese cercetat insuficient. Comandamentul aliat nu știa cu exactitate configurația terenului și nu identificase corect existența celor două redute Grivița.

Această eroare a avut consecințe serioase. Forțele române au fost împărțite între cele două obiective, iar atacatorii s-au confruntat cu un foc extrem de puternic. Totuși, după lupte grele, militarii români au reușit să cucerească Grivița 1. Victoria a avut un important efect moral, demonstrând că armata română, reorganizată și modernizată în deceniile precedente, putea face față unei confruntări de proporții împotriva unei armate otomane bine fortificate.

Luptele nu s-au încheiat însă aici. Grivița 2 a rămas în mâinile otomanilor, iar încercările ulterioare de a o cuceri au fost întâmpinate cu o rezistență puternică. În jurul Plevnei s-a instalat astfel un război de poziții, în care fiecare tranșeu, redută și colină putea deveni scena unor lupte extrem de sângeroase.

Asediul Plevnei și capitularea lui Osman Pașa

Plevna nu a fost cucerită printr-un singur atac spectaculos. După eșecurile atacurilor directe, strategia forțelor româno-ruse s-a orientat tot mai mult către izolarea și încercuirea garnizoanei otomane. Plevna era apărată de un sistem de fortificații amplasat pe colinele din jurul orașului, iar comandantul otoman Osman Pașa a reușit timp de luni întregi să mențină poziția.

La sfârșitul lunii noiembrie 1877, însă, situația garnizoanei devenise critică. Liniile otomane erau încercuite, iar resursele pentru continuarea rezistenței erau tot mai limitate. La 28 noiembrie/10 decembrie, Osman Pașa a încercat să străpungă încercuirea. Tentativa a eșuat, iar comandantul otoman, rănit, s-a predat.

Un element important al capitulării este faptul că Osman Pașa s-a predat trupelor române. Muzeul Național de Istorie a României consemnează că, după capitulare, trupele româno-ruse au făcut peste 45.000 de prizonieri otomani, între care 2.138 de ofițeri, și au capturat 77 de tunuri.

Căderea Plevnei a schimbat decisiv situația strategică din Balcani. Forțele ruse au putut continua înaintarea către sud, iar rezistența otomană a intrat într-o etapă critică. În ianuarie 1878 a fost încheiat armistițiul ruso-otoman, iar războiul s-a îndreptat către negocierile care aveau să stabilească noua configurație politică a regiunii.

De ce a devenit Plevna un simbol al Independenței

Victoria de la Plevna nu trebuie privită separat de celelalte operațiuni ale Războiului de Independență. Armata română a luptat și în alte zone, iar confruntările de la Rahova, Smârdan și Vidin au contribuit la efortul militar românesc. Totuși, Plevna a rămas una dintre imaginile definitorii ale războiului, deoarece aici armata română a avut un rol direct într-o operațiune de amploare și a suportat pierderi considerabile.

Importanța Plevnei a fost recunoscută inclusiv de partea rusă. Documentele istorice păstrate de instituțiile militare române arată că intervenția armatei române a devenit esențială după eșecurile rusești din fața orașului. În plus, punerea Armatei de Vest sub comanda lui Carol I a reprezentat o recunoaștere a rolului militar pe care România îl dobândise în această campanie.

Independența României avea să fie recunoscută internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878. În același context diplomatic, România primea Dobrogea, în timp ce pierdea sudul Basarabiei în favoarea Rusiei. Prin urmare, drumul către independența recunoscută internațional a fost rezultatul unei combinații între decizia politică de la București, sacrificiul armatei pe front și negocierile diplomatice de după război.

Calea Plevnei, o stradă care păstrează memoria războiului

Astăzi, Calea Plevnei este o arteră urbană integrată în țesutul modern al Capitalei, foarte diferită de vechiul drum de pământ care exista înainte de 1877. Pe traseul său și în vecinătate s-au ridicat, mai ales de la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, clădiri importante, instituții medicale și edificii cu valoare arhitecturală.

Numele său rămâne însă legat de câmpurile de luptă din Bulgaria. Asemenea Căii Victoriei, Căii Rahovei sau altor artere bucureștene care evocă Războiul de Independență, Calea Plevnei transformă memoria militară într-un reper al vieții cotidiene.

De fiecare dată când este rostit numele acestei artere, este readusă indirect în atenție povestea unei armate aflate la începutul afirmării sale moderne, a unor soldați care au luptat împotriva unor fortificații extrem de puternice și a unei campanii care a schimbat echilibrul politic din sud-estul Europei. De aceea, Calea Plevnei nu este doar numele unei străzi din București, ci și una dintre urmele vizibile lăsate de Războiul de Independență în memoria orașului.

Din vechiul Pod de Pământ până la actuala Cale a Plevnei, transformarea numelui spune, în fond, povestea transformării României. Înainte de 1877 era o arteră periferică a unui București încă în proces de modernizare. După război, numele Plevnei a devenit un simbol al sacrificiului militar și al afirmării statului român independent. Iar peste aproape un secol și jumătate, el continuă să fie prezent în oraș, ca o amintire discretă a uneia dintre cele mai importante victorii militare din istoria României.

Citește și: Povestea cartierului Rahova, de la victoria românilor în Războiul de Independență la Podul Calicilor și Drumul Florăreselor