Una dintre cele mai impresionante și impozante construcții ale Bucureștiului este Casa Presei Libere, situată în partea de nord a capitalei. Ridicată în epoca comunistă, această clădire monumentală este una dintre cele mai puternice expresii arhitecturale ale ideologiei socialiste implementate de regimul de după Al Doilea Război Mondial. Alături de Palatul Parlamentului, Casa Presei Libere a fost concepută pentru a transmite valori ale puterii de stat, ale unității și ale controlului media, transformând spațiul urban într-o scenă a doctrinei politice dominante.

Hipodromul Băneasa: de la „templul alergătorilor de cai” la simbol al propagandei

Într-o perioadă în care Bucureștiul interbelic era dominat de eleganța occidentală și de influențe arhitecturale rafinate, instaurarea regimului comunist a însemnat o ruptură brutală cu acea moștenire, iar peisajul arhitectural al orașului a fost radical modificat.

Casa Presei Libere face parte din această transformare: a devenit un punct de referință scenografic pentru propaganda de stat și un loc de concentrație pentru instituțiile de presă centralizate controlate de partid.

Înainte de construcția actualei clădiri, o mare parte a spațiului era ocupată de Hipodromul Băneasa, un loc emblematic al vieții mondene a Bucureștiului interbelic. 

Construirea sa a fost inițiată de Regele Carol I și era considerat un adevărat „templu al alergărilor de cai”, frecventat de elitele vremii la cursele organizate. Hipodromul reprezenta simultan plăcerea aristocratică și un spațiu social activ, încărcat de eleganță și tradiție.

Totuși, după instaurarea regimului comunist, hipodromul a fost privit ca o relicvă a burgheziei decadentă. A fost demontat și terenul redevenit disponibil pentru transformări propagandistice, reflectând decizia clară a noii conduceri: control total al simbolurilor și al spațiilor culturale.

Astfel, pe locul fostului hipodrom a apărut Casa Scânteii și ulterior Casa Presei Libere, iar zona vest a devenit ROMEXPO, consolidând noul cadru al utilității de stat.

Centrul de presă al partidului: un mecanism de control

În 1948, conducerea Partidului Comunist Român a hotărât centralizarea completă a presei sub același acoperiș. Această decizie a fost fundamentată de dorința de a controla unitar fluxul de informații și de a coordona eficient propaganda. Proiectul unui mare complex tipografic a pornit de aici: un spațiu dedicat redactării, imprimării și distribuției publicațiilor oficiale.

Casa Scânteii – cum a fost denumită inițial – a fost ridicată pentru a servi ca sediu principal al ziarului „Scânteia”, organul oficial al Partidului Comunist Român.

Pe partea estică a fost ridicat sediul ziarului, iar în partea vestică, cunoscut ulterior ca ROMEXPO, urma să se dezvolte un complex expozițional public, inaugurând astfel două destinații complementare ale fostului teritoriu al hipodromului.

Arhitecți și influențe: de la schița la stilul sovietic

Echipa responsabilă cu proiectarea acestui magnus opus a fost alcătuită din arhitecții Horia Maicu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar și Mircea Alifant. La început, au propus schițe ce aveau o puternică alură vestică, însă acestea au fost respinse de către partid, care le consideră prea influențate de esteticile capitaliste.

Pentru a satisface cerințele partidului, aceeași echipă de arhitecți și-a orientat sursele de inspirație către marile edificii socialiste: Universitatea Lomonosov și Hotelul Ukraina din Moscova, precum și Palatul Culturii din Varșovia.

Aceste modele au oferit un cadru corespunzător ambițiilor monumentale ale regimului: impunătoare, rigide, menite să impresioneze și să exprime puterea statului prin arhitectură.

O construcție durabilă: tehnologie antiseismică și arhitectură unificată

Construirea Casei Scânteii (actualul Palat al Presei) a avut loc între 1952 și 1957. Clădirea a fost proiectată cu norme anticiclonice menite să reziste cutremurelor majore, aplicând tehnici antiseismice derivate încă din perioada dictaturii lui Mussolini din Italia. Aceasta demonstra o preocupare reală – sau cel puțin aparentă – pentru durabilitatea și siguranța construcției.

În proiect s-a prevăzut și realizarea unui teatru și a unei case a sindicatelor în curtea interioară; totuși, din cauza unor constrângeri financiare, aceste componente nu au fost niciodată ridicate. 

Finanțarea propriu-zisă a fost parțial asigurată printr-o campanie de subscripție publică: angajații primeau tichete cu valori între 5 și 1000 de lei și erau obligați să contribuie financiar la ridicarea clădirii. O metodă prin care regimul își demonstra puterea asupra cetățenilor, dar și coeziunea colectivă impusă de stat.

Dimensiuni, arhitectură și moștenire culturală

Rezultatul final a fost uluitor: clădirea se întinde pe circa 23.000 de metri pătrați organizați în cinci corpuri. Corpul central are 14 etaje, iar corpurile laterale au 11 etaje fiecare. Aceste dimensiuni au conferit constructiei o prezență dominantă în orizontul Capitalei.

Arhitectura clădirii nu este pur funcțională, ci include elemente autentice de ornamentație românească. În fațadă se regăsesc coloane și ocnițe preluate din arhitectura brâncovenească, inspirate din mănăstirile de referință precum Argeș, Horezu, Cozia, Dragomirna sau Sucevița. 

Aceste detalii îndulceau sobrietatea sovietică, creând un echilibru unic între monumentalitate și identitate națională.

Dominantă pentru 50 de ani: de la „cea mai înaltă clădire” la simbol al regimului

Finalizată în 1957, Casa Presei Libere (pe atunci Casa Scânteii) deținea titlul de cea mai înaltă clădire din București pentru jumătate de secol. Înălțimea sa era de 91,6 metri, la care se adăugau 12,4 metri ai antenei de televiziune instalate deasupra, rezultând o înălțime totală de aproximativ 104 metri.

Din 1956, antena a fost folosită pentru transmiterea programelor Televiziunii Române, devenind astfel un alt mijloc central de propagandă al regimului. 

Turnul de semnal denota progrese tehnologice, dar și controlul asupra spațiului informațional. Clădirea exercita influență nu doar în plan urban, ci și în psihologia colectivă: era simbolul vizibil al puterii de stat și al noii ordini politice.

Statuia lui Lenin și transformările după Revoluția de la 1989

În aprilie 1960, în fața edificiului a fost amplasată o statuie a lui Lenin, realizată de sculptorul Boris Caragea. Se spunea că bronzul folosit provenea din fosta statuie a lui Carol I, care fusese topită în 1947 la ordinul comuniștilor. Acesta a rămas un simbol potente al prezenței ideologiei sovietice în România.

După Revoluția din 1989, statuia a fost îndepărtată și înlocuită cu o sculptură bizară reprezentându-l pe Lenin cu șerpi ieșindu-i din gât, simbolizând crimele și aberrările regimului comunist.

Apoi, în 2016, aceasta a fost demontată pentru a face loc monumentului „Aripi”, dedicat memoriei luptătorilor anticomuniști. Transformarea statuarilor evidențiază evoluția percepției publice: de la eroi cultuați la simboluri desființate, până la memoriale consacrate demnității și libertății.

După 1989: de la Central al presei comuniste la simbol al unui trecut demult apus
 La scurt timp după 1989, clădirea și-a pierdut treptat rolul de redută a presei controlate de stat.

 A fost redenumită Casa Presei Libere și a găzduit redacțiile unor cotidiene marcante ale noii epoci, cum ar fi „Evenimentul Zilei”, „Jurnalul Național”, „Adevărul”, „Cotidianul” și „România Liberă”. În acei ani, clădirea a redevenit un nod cultural și jurnalistic, de această dată în spiritul deschiderii și pluralismului.

Însă odată cu avansul digitalizării, presa ziaristică a început să migreze către spații moderne și tehnologice, iar redacțiile s-au dispersat. Casa Presei Libere a căpătat treptat statutul unui simbol istorico-arhitectural al epocii comuniste, mai mult decât un centru activ de producție media.

Context contemporan: simbol istoric și spațiu multifuncțional

Astăzi, Casa Presei Libere adăpostește diverse birouri, instituții și spații comerciale, o utilizare hibridă ce reflectă schimbările economice și societale ale ultimelor decenii.

Deși funcționalitățile sale s-au diversificat, clădirea rămâne încă o relicvă vie a trecutului: un martor al propagandei de stat, al transformărilor urbane forțate și al unei istorii tumultoase.

Prezența continuă a elementelor arhitecturale brâncovenești, a volumelor masive și a liniilor clare îți amintește constant de timpul când totul era orientat spre consolidarea ideologiei. Astăzi, Casa Presei Libere este și un obiectiv istoric, cultural și turistic: un exemplu elocvent despre cum arhitectura poate fi instrument de putere, memorie și schimbare socială.