Privim orașul în treacăt. În fugă, cu telefonul în mână, cu ochii în vitrine sau în oameni. Bucureștiul ni se arată în felii rapide, incomplete, prin reflexii de tramvai, printre semafoare sau prin geamul murdar al unei mașini de ride-sharing. Credem că-l vedem. În realitate, îl scurtcircuităm vizual în fiecare zi.

Orașul are o față evidentă – aceea a clădirilor impunătoare, a parcurilor etichetate pe hărți, a cafenelelor fotografiate în același unghi. Dar dincolo de această versiune accesibilă, ușor de pus pe Instagram, există un strat nevăzut. Nu pentru că ar fi invizibil, ci pentru că nu ne mai oprim suficient. Nu ne uităm, ci doar trecem.

Sunt fațadele vechi, dar nu spectaculoase. Acele blocuri cu ferestre modificate haotic, cu antene vechi și balcoane în care viața se întâmplă, dar nu se expune. Sunt gangurile care leagă două străzi și care miros a umezeală, a timp. Sunt umbrele pe care soarele le aruncă, zi de zi, peste același zid, dar care își schimbă geometria fără ca cineva să le observe.

Mai sunt și sunetele uitate: ecoul pașilor pe trotuarul de piatră cubică dintr-o curte interioară sau zgomotul subtil al unei perdele care se mișcă într-o fereastră deschisă la etajul doi. Ele nu intră în peisajul mental pe care îl avem despre București, dar sunt acolo, înregistrate undeva, în memoria senzorială a orașului.

Ceea ce nu vedem nu e neapărat ascuns. Doar că nu mai avem un reflex al atenției. Când a fost ultima dată când ai privit o clădire nu pentru că e „frumoasă”, ci pentru că e vie? Cu rugină pe burlane, cu haine atârnate pe sârmă, cu pisici care trăiesc pe acoperiș?

În Bucureștiul de zi cu zi, percepția devine funcțională. Ne uităm la oraș ca la un decor în mișcare, menit să ne ducă de la A la B. Tot ce nu servește scopului imediat devine fundal, zgomot vizual, element ignorat. Dar tocmai acolo, în acel fundal, e orașul real.

Adevăratul București nu e într-un muzeu, nici în cartolinele cu clădiri reabilitate. E în textura neuniformă a trotuarelor, în liniile oblice ale cablurilor aeriene, în felul în care lumina bate peste zidurile scorojite la ora 5 după-amiaza. Este un oraș al detaliilor secundare, pe care nu le poți înțelege decât dacă înveți din nou să vezi, nu doar să privești.

Nu e nevoie de o hartă pentru a ajunge acolo. Doar de un ritm mai lent, de o pauză în privire, de o curiozitate discretă. Pentru că Bucureștiul, cel care contează, nu ți se arată. Se lasă descoperit, atunci când uiți ce ai fost învățat să vezi.