În urmă cu două secole, o idee care astăzi pare cât se poate de firească putea provoca agitație în București. În primăvara anului 1825, un francez pe nume Lagarde a cerut autorităților din Țara Românească permisiunea de a deschide în Capitală un stabiliment de băi după model occidental. Propunerea era neobișnuită pentru Bucureștiul epocii, unde tradiția băilor publice era legată mai ales de modelul oriental, iar accesul la apă caldă și la condiții moderne de igienă era departe de a fi o realitate cotidiană. Inițiativa lui Lagarde a ajuns pe masa domnitorului Grigore Dimitrie Ghica și a generat o dezbatere care depășea simpla problemă a igienei. În spatele ei se afla și o chestiune foarte concretă: concurența dintre un nou tip de afacere și băile existente în oraș. Arendașii și băieșii care își câștigau existența din vechile stabilimente se temeau că un spațiu modern, dotat cu apă caldă și rece, le va atrage clientela. Povestea este consemnată în documente administrative și istorice, dar a devenit cunoscută publicului larg mai ales printr-un articol publicat de Ioan Massoff în „Realitatea Ilustrată”, în 1937, care valorifica informații atribuite istoricului V. A. Urechia.

Bucureștiul din 1825 și lumea băilor publice

La începutul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș aflat într-o perioadă de tranziție. Obiceiurile urbane se schimbau treptat, iar influențele occidentale începeau să se combine cu tradițiile orientale care dominau încă viața cotidiană. În acest context trebuie înțeleasă și problema băilor.

Relatările despre epocă nu permit însă o formulare simplă de tipul „înainte de 1825 nu exista nicio baie publică”. Cercetări istorice recente arată că existau deja băi publice, inclusiv o baie asociată Curții Vechi și alte stabilimente, în timp ce sursele invocate de „Realitatea Ilustrată” vorbeau despre lipsa unei băi moderne, în sensul occidental al termenului.

Diferența este importantă. Băile tradiționale funcționau în bună măsură după modelul turcesc, bazat pe aer cald și aburi. În schimb, ceea ce propunea Lagarde era o altă concepție: camere individuale, apă caldă și rece disponibile la cerere și condiții de confort apropiate de cele întâlnite în orașele occidentale.

Un astfel de stabiliment însemna mai mult decât un loc în care oamenii se spălau. Era o afacere modernă, dar și o posibilă instituție cu rol medical și igienic. Tocmai această combinație avea să-i permită lui Lagarde să-și prezinte proiectul în fața autorităților ca pe o inițiativă utilă societății.

Ideea lui Lagarde ajunge în fața domnitorului

În martie 1825, francezul Lagarde s-a adresat Divanului și a solicitat dreptul de a construi la București un stabiliment de băi. Cererea sa urmărea obținerea unui privilegiu pe termen lung, astfel încât investiția să fie protejată de apariția imediată a unor afaceri concurente. Documentele indică faptul că Lagarde solicita inițial un monopol de 20 de ani.

Pentru administrația vremii, proiectul nu era chiar atât de simplu. Domnitorul Grigore Dimitrie Ghica a cerut opinia unor medici pentru a afla dacă asemenea băi erau într-adevăr necesare și folositoare sănătății. Într-o epocă în care igiena publică și medicina se aflau într-un proces de modernizare, întrebarea era cât se poate de serioasă.

La începutul lunii aprilie, autoritățile au considerat întemeiată cererea. Documentele referitoare la 8 aprilie 1825 arată că Divanul a recomandat aprobarea proiectului, însă nu pentru cei 20 de ani solicitați de Lagarde, ci pentru o perioadă de zece ani.

Proiectul era impresionant pentru Bucureștiul acelor vremuri. Stabilimentul trebuia să aibă zece camere pentru băi, fiecare amenajată corespunzător, cu spațiu pentru odihnă, masă, oglindă și instalații pentru apă. Cel mai spectaculos element îl reprezentau însă posibilitățile de alimentare cu apă: clienții urmau să poată primi, după preferință, apă caldă sau rece.

Pentru bucureștenii anului 1825, ideea de a intra într-o cameră și de a alege printr-un mecanism apa caldă sau rece era o veritabilă demonstrație de modernitate.

De ce a izbucnit „răzmerița” băieșilor

Aprobarea proiectului a lovit direct într-un sistem economic deja existent. Printre cei care s-au simțit amenințați s-a aflat Kir Stanciu, arendașul unei băi aflate în apropierea Casei Beilicului, în zona actualei străzi Șerban Vodă. El nu era singurul care avea de pierdut. În jurul vechilor băi exista o întreagă categorie profesională formată din băieși, adică oameni specializați în serviciile de îmbăiere și întreținere corporală.

Potrivit relatării istorice preluate de „Realitatea Ilustrată”, Stanciu a venit să protesteze împotriva proiectului, însoțit de oamenii care lucrau în baia sa și de femeile care ofereau servicii de îmbăiere clientelor. Imaginea descrisă de cronicar a devenit una dintre cele mai pitorești povești despre viața Bucureștiului de acum două secole.

Mulțimea strânsă în jurul protestatarilor a atras atenția trecătorilor, iar atmosfera a fost interpretată de unii drept semnul unei adevărate răzmerițe. De aici și formularea spectaculoasă folosită ulterior de presa interbelică: „revoluția” provocată de instalarea primei băi moderne din București.

În realitate, nu era vorba despre o revoltă politică, ci despre un conflict economic și profesional. Un nou concurent amenința o meserie și un model de afacere bine înrădăcinate. Povestea arată cât de puternică putea fi rezistența la schimbare chiar și atunci când schimbarea era asociată cu ideea de progres.

„Baia ca la Viena” și teama de concurență

Argumentele lui Kir Stanciu, așa cum au fost transmise de sursele istorice, erau în primul rând economice. Dacă Lagarde ar fi putut primi clienți fără restricții, vechile băi riscau să-și piardă o parte importantă din venituri.

În plus, stabilimentul francezului era prezentat drept o baie „ca la Viena”, expresie care sintetiza foarte bine diferența dintre cele două modele. Pe de o parte se afla baia tradițională, asociată cu aburul și tehnica orientală; pe de altă parte, noul proiect propunea camere individuale, apă caldă și rece și un confort apropiat de standardele occidentale.

Interesant este că disputa nu s-a încheiat prin eliminarea proiectului lui Lagarde, ci prin limitarea lui. Pentru a calma nemulțumirea proprietarilor și arendașilor celorlalte băi, domnitorul a decis ca stabilimentul francezului să fie destinat bolnavilor. O cercetare publicată de „Biblioteca Bucureștilor” arată că această restricție i-ar fi redus atât de mult posibilul număr de clienți, încât Lagarde a renunțat în cele din urmă la construirea băii proiectate.

Această nuanță este esențială: legenda despre „prima baie publică” vorbește adesea despre un stabiliment care s-ar fi deschis și ar fi funcționat cu succes, însă documentele disponibile indică mai degrabă o inițiativă aprobată și apoi blocată sau abandonată în forma inițială.

Ce a rămas după proiectul lui Lagarde

Chiar dacă proiectul francezului nu trebuie prezentat fără rezerve drept o afacere funcțională de lungă durată, inițiativa sa a avut o importanță reală pentru istoria modernizării Bucureștiului.

În primul rând, ea a contribuit la legitimarea ideii că băile cu cadă, apă caldă și apă rece puteau avea un rol important pentru sănătate. După 1825, documentele menționează dezvoltarea unor băi de cadă și a celor cu destinație medicinală. În același an este menționată și baia de la Spitalul Filantropia, iar în 1826 apare o baie la lazaretul militar de la Mărcuța.

Mai târziu, Bucureștiul avea să cunoască o adevărată dezvoltare a infrastructurii de băi. În secolul al XIX-lea au apărut stabilimente destinate unor categorii diferite de clienți, inclusiv băi cu servicii hidroterapeutice și, spre sfârșitul secolului, băi populare destinate oamenilor cu venituri mai reduse.

Astfel, ideea care în 1825 părea suficient de neobișnuită pentru a provoca proteste a devenit treptat parte din viața urbană a Capitalei.

De la baia publică la baia din fiecare locuință

Marea schimbare nu s-a produs însă peste noapte. Timp de multe decenii, baia personală a rămas un semn al confortului și al statutului social. Pentru o bună parte dintre bucureșteni, spălatul continua să se desfășoare în condiții mult diferite de cele pe care le considerăm normale astăzi.

În 1937, când „Realitatea Ilustrată” rememora episodul lui Lagarde, revista observa că România avea aproximativ o baie la 2.000 de locuitori, potrivit unei statistici internaționale citate atunci. Tot publicația remarca faptul că, până cu aproximativ 15 ani înainte, casele bucureștene dotate cu instalații proprii de baie erau încă rare.

Dezvoltarea construcțiilor urbane moderne și apariția blocurilor au schimbat radical situația. Apartamentele construite în perioada interbelică au început să includă instalații sanitare ca parte firească a locuirii moderne. Baia a trecut astfel din categoria serviciilor pe care trebuia să le cauți în oraș în categoria dotărilor propriei locuințe.

Din această perspectivă, povestea lui Lagarde este mai mult decât o anecdotă despre un antreprenor francez și un arendaș speriat de concurență. Ea surprinde un moment în care Bucureștiul începea să descopere că igiena putea deveni și o chestiune de infrastructură urbană.

Două secole de la o idee care părea revoluționară

În 1825, apa caldă și rece disponibilă într-o cameră de baie, la cererea clientului, era suficient de modernă pentru a provoca o dispută publică. În 2026, la două secole distanță, pare aproape incredibil că o asemenea idee putea fi considerată o amenințare pentru ordinea obișnuită a orașului.

Totuși, tocmai această diferență face povestea lui Lagarde atât de interesantă. Documentele nu spun doar povestea unei băi. Ele surprind confruntarea dintre vechi și nou, dintre o meserie tradițională și un model occidental de afacere, dintre obiceiurile cotidiene ale Bucureștiului și aspirația către un oraș mai modern.

Iar dacă „prima baie publică din București” trebuie tratată cu precauție, pentru că proiectul lui Lagarde nu pare să fi funcționat în forma inițial aprobată, meritul său istoric rămâne incontestabil: în urmă cu 200 de ani, francezul a înțeles că igiena, confortul și sănătatea puteau deveni o afacere modernă într-un oraș aflat la începutul transformării sale.

De la „șurupurile” prin care bucureșteanul anului 1825 urma să aleagă apa caldă sau rece până la baia privată a apartamentelor moderne s-a întins un drum lung. Iar povestea lui Lagarde arată că, uneori, marile schimbări urbane încep cu o idee care, la început, pare atât de neobișnuită încât stârnește o adevărată „răzmeriță”.

Citește și: Cum a dispărut cinematograful Nissa din Bucureștiul interbelic