Krikor Zambaccian, un nume sinonim cu gustul rafinat, viziunea și pasiunea pentru artă, a lăsat o amprentă de neșters asupra culturii românești. El a fost fondatorul Romarta, prima consignație de artă din țară, și a deschis porțile reședinței sale private publicului, transformând-o într-un muzeu care expunea operele colectate de-a lungul unei vieți întregi. Ironic și tragic, lumea pe care o admira în culori vii i-a devenit inaccesibilă în ultimii ani, când cataracta i-a luat vederea, lăsându-l orb în fața frumuseții pe care o prețuise.

Copilăria și primele inspirații

Înainte de a colecționa picturi, Krikor colecționa vise. S-a născut pe 6 februarie 1889, la Kustenge (azi Constanța), un oraș cu un farmec blând oriental, unde străzile conduceau spre mare, răsăriturile luminau orașul în tonuri calde, iar apusurile străluceau în nuanțe sângerie. Verile erau încununate de briza mării, iar iernile aduceau poveștile lui Ovidiu, când barbarii erau doborâți de zăpadă și vânt. Aceste prime impresii, amestecate cu mirosurile, priveliștile și sunetele coastelor, au devenit primele sale comori.

Krikor a crescut pe strada Mircea cel Bătrân, în partea veche a orașului, alături de fratele său, Onik. Tatăl său, Hagop, era contabil la o firmă de negoț cu țesături, iar mama, Anita, era menajeră. Deși modest, căminul nu putea limita curiozitatea și imaginația băiatului care avea să devină un maestru colecționar.

Adolescența l-a adus la București, unde a urmat cursurile secundare și și-a cultivat treptat pasiunea pentru artă. Mergea la matineele Teatrului Național și la concertele de la Ateneul Român, apropiindu-se astfel de lumea expozițiilor.

În aceste galerii a descoperit că mâinile omului pot surprinde frumusețea naturii cu aceeași intensitate ca lumea din jurul său. Observa cum oamenii percep răsăriturile și apusurile diferit, cum un gest banal, precum spălarea unui copil, poate deveni artă, și cum un câmp plin de flori poate provoca aceeași emoție ca atunci când te afli în mijlocul său.

Reflectând asupra primilor ani, avea să spună mai târziu: „În adolescență, când vizitam expozițiile, preferam tablourile după subiectul lor, în măsura în care evocau un sentiment, o scenă mitologică sau un peisaj însorit ori melancolic.” Această sensibilitate timpurie a pus baza pasiunii sale pentru frumusețe, care avea să culmineze în transformarea propriei case într-un muzeu.

Primele întâlniri cu arta

Krikor se descria simplu: „M-am născut colecționar, așa cum te naști pictor sau poet. Am crescut într-o casă plină de covoare orientale vechi, în care cântau armonii prețioase de culoare. Așa sunt interioarele din Orient, iar în sufletele lor persistă farmecul culorilor. De aceea am preferat întotdeauna muzicalitatea tonală și nu m-am împăcat niciodată cu speculațiile liniare din formulele cubiste.”

Ca licean, a vizitat prima expoziție de pictură din București: expoziția Tinerimea Artistică. Ulterior, a urmat studiile universitare la Anvers, orașul lui Rubens și Van Dyck, unde pasiunea sa pentru culoare a găsit teren fertil. 

În jurul anului 1907, a descoperit Renoir. Luminanța paletei lui Renoir și tehnica impresioniștilor l-au marcat profund, consolidându-i preferința pentru pictura luminoasă, optimistă și veselă.

Întors la Constanța, l-a cunoscut pe Marius Bunescu, revenit și el de la München și Paris, pasionat de impresioniști, în special de Claude Monet. Bunescu a realizat atunci mai multe peisaje admirabile ale Constanței, multe dintre ele pierzându-se în timpul războiului.

Construirea colecției sale impresionante

Prin Bunescu, Krikor l-a cunoscut pe Ion Theodorescu-Sion, care l-a inițiat în arta lui Cézanne și l-a introdus în studiul picturii moderne franceze. După Primul Război Mondial, s-a stabilit la București, unde a intrat în cercul pictorilor de la „Arta Română”: Iosif Iser, Camil Ressu, Theodor Pallady și alții.

Primele tablouri le-a achiziționat la începutul secolului XX, cu bani de la tatăl său. Vizitând Expoziția Jubiliară de la Palatul Artelor din 1906, a rămas impresionat de lucrările lui Nicolae Grigorescu și Nicolae Vermont, cerând 500 de lei pentru a le achiziționa. Ulterior, a cumpărat opere din economiile sale, provenite din afacerea familiei, înființată în 1910 la Constanța de bunicul său, Agop Zambaccian.

Krikor era meticulos și atent: achiziționa lucrări după impactul lor emoțional, nu după valoarea de piață. „Economiseam bani de la întreținere și, din când în când, cumpăram un tablou. Deseori cumpăram de la tineri necunoscuți, care mai târziu au devenit celebri.” Colecția sa a crescut treptat, adunând cele mai valoroase lucrări disponibile.

Filosofia colecționării

Pentru Zambaccian, colecționatul era un act de devotament. „În artă nu există tocmeală. Dacă îmi place un tablou, îl iau. Un tablou prost, oricât de ieftin, e scump. Și un tablou bun, oricât de scump, tot e ieftin.” Plătea sume uriașe pentru capodopere și considera că un colecționar care cumpără doar lucrări consacrate nu înțelege menirea sa.

Criticat pentru cheltuielile sale, Krikor și-a urmat pasiunea neabătut. „Oamenii consideră normal să plătești sume mari pentru un diamant, un mineral rar, dar anormal să dau aceeași sumă pentru creația unui geniu ca Renoir, care apare atât de rar.”

Generozitatea sa se extindea și asupra artiștilor. Era acuzat că favorizează pictorii în detrimentul doamnelor, răspunzând: „Operele artiștilor sunt eterne, plăcerile trecătoare. Când mi se cerea un tablou, refuzam. Odată, totuși, am cedat unei blonde și i-am dăruit trandafiri, pe care însă i-am răscumpărat mai târziu.”

Recunoașterea și construirea faimoasei Romarta

Zambaccian a devenit la fel de faimos ca și lucrările pe care le colecționa. Presa îl descria: „Mic, robust, pasionat de pictură, posedă mai multe tablouri decât un muzeu, cu opere de Cézanne, Matisse, Renoir, Picasso, Delacroix, Degas și maeștri români.”

După Al Doilea Război Mondial, a inovativ prin înființarea Romarta, prima consignație de artă din România, pe Calea Victoriei. Publicul putea să vândă sau să cumpere lucrări, iar Zambaccian le evalua personal. 

Conform lui Romeo Haciac, secretarul muzeului, dacă o piesă era remarcabilă, o aducea acasă pentru a o contempla înainte de a decide achiziția, selectând cu grijă și discernământ, fără a fi influențat de faima artistului.

A orbit de la cataractă

Mai târziu, cataracta i-a luat vederea. Corneliu Baba, care l-a pictat în 1957, își amintea: „Noaptea cobora în camerele cu tablouri și sculpturi, le mai aranja, le ștergea de praf și stătea ore în șir în contemplare. Arta îi vorbea, iar el știa să asculte. În ultimele sale zile a suferit de Parkinson și cataractă, pierzând vederea. Cea mai mare pedeapsă pentru iubitorul de frumos. Dar frumusețea îi rămăsese în minte.”

Jurnalistul Paul Anghel îl descria în 1971: „Văd bătrânul orb călătorind cu fiii săi spre imperiul picturii noastre, ghidat de Grigorescu, Andreescu, Petrașcu și Pallady, susținut cu tandrețe de Ștefan Luchian. Toți locuiesc într-un templu în sufletele noastre sau în cer.”

Moștenirea și Muzeul Zambaccian

Casa lui a devenit muzeu în 1947, după ce a donat colecția statului. Inaugurarea a fost un eveniment grandios, la care au participat Petru Groza, Ana Pauker și personalități culturale. Strada a fost redenumită Muzeul Zambaccian, în onoarea donatorului. Colecția cuprindea maeștri români: Grigorescu, Luchian, Petrașcu, Iser, Ressu, Tonitza, Andreescu, și străini: Delacroix, Degas, Matisse, Renoir, Cézanne.

Deși bogat și influent, Zambaccian trăia modest la etajul muzeului, cu doi îngrijitori. Masa era frugală, iar viața de zi cu zi reflecta simplitate și disciplină, lăsând loc contemplării artei.

Muzeul a fost închis între 1977–1992, iar colecția mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă, revenind în casa originală în 1996. În 2008, clădirea a fost consolidată și multe lucrări restaurate, însă unele piese și volume din bibliotecă au dispărut.

Viața lui Krikor Zambaccian reflectă tensiunea dintre fragilitatea umană și eternitatea artei. A fost un om care și-a dedicat întreaga existență colecționării, păstrării și promovării frumuseții, chiar și atunci când ochii i-au cedat. 

Povestea sa este o mărturie a puterii pasiunii, viziunii și moștenirii culturale, arătând că, deși corpul slăbește, mintea și sufletul pot continua să experimenteze bogăția profundă a artei.

Citește și: Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București, comoara ascunsă într-un conac boieresc din „Cartierul Capitalelor”