În Bucureștiul de altădată, cinematografele nu erau doar locuri în care oamenii mergeau să vadă un film. Pentru cartierele în care funcționau, ele reprezentau adevărate puncte de reper, spații de întâlnire și locuri în jurul cărora se organiza viața cotidiană. Un astfel de loc a existat pe vechea Cale Văcărești, în apropierea Pieței Sfânta Vineri și a zonei care astăzi nu mai păstrează aproape nimic din configurația urbană de odinioară. Cunoscut succesiv drept Izbânda, Alexandru Sahia și Tomis, cinematograful de la numerele 19–21 ale Căii Văcărești a traversat mai multe epoci din istoria Capitalei. A fost martor al Bucureștiului interbelic, al transformărilor aduse de regimul comunist și, în cele din urmă, al uneia dintre cele mai radicale operațiuni de demolare urbană din istoria orașului. Astăzi, clădirea nu mai există. Dispariția ei nu a fost un eveniment izolat, ci parte a vastului proces de sistematizare care a schimbat definitiv această parte a Bucureștiului în anii 1980. Documentele, fotografiile și amintirile foștilor locuitori păstrează însă imaginea cinematografului care a devenit, pentru generații întregi, un reper al Căii Văcărești.

Izbânda, cinematograful din inima vechiului cartier Văcărești

Povestea locului începe în perioada interbelică, când Calea Văcărești era una dintre arterele importante ale zonei comerciale și populare din sud-estul centrului Bucureștiului. Sursele dedicate istoriei cinematografelor și grădinilor de vară indică existența complexului Izbânda în anii 1930, iar presa vremii dovedește că la adresa Calea Văcărești 21 funcționa deja în 1932 un important spațiu de spectacole. În iunie 1932, de exemplu, ziarul Curentul anunța spectacolele Teatrului „Izbânda” de la această adresă.

Trebuie făcută însă o distincție între istoricul grădinii și cel al sălii de cinematograf. Unele surse locale indică data de 1 octombrie 1932 pentru inaugurarea cinematografului Izbânda, în timp ce documentarea dedicată grădinilor de vară confirmă fără echivoc că Grădina Izbânda a intrat în circuitul spectacolelor în 1932. De aceea, data este cel mai prudent de prezentat ca momentul de început al perioadei Izbânda, fără a transforma o informație memorialistică într-o certitudine documentară absolută.

Locul avea o particularitate importantă pentru publicul cartierului: în spatele construcției se afla și o grădină de vară, spațiu care putea găzdui spectacole și, ulterior, proiecții de film în aer liber. Vera Molea, în cercetarea dedicată grădinilor de vară bucureștene, arată că Grădina Izbânda era situată la Calea Văcărești nr. 21 și că aici au evoluat, încă din anii '30, trupe de teatru și operetă.

De la spectacole interbelice la cinematograful Alexandru Sahia

Izbânda nu era un loc izolat în peisajul cultural al Bucureștiului. Calea Văcărești avea mai multe cinematografe, iar presa interbelică menționează în mod repetat sala Izbânda în programele de film. În august 1938, de pildă, cinematograful Izbanda era inclus în programul săptămânal al sălilor bucureștene, cu filme precum Tămăduitorul și Tarantella.

Pentru locuitorii cartierului, cinematograful devenise astfel parte din rutina orașului. Mărturii publicate ulterior evocă atmosfera zonei și faptul că oamenii mergeau la Izbânda ca la unul dintre puținele locuri de divertisment accesibile din apropiere. Un interviu publicat de Realitatea Evreiască amintește, de exemplu, o bombonerie deschisă în 1942 pe Calea Văcărești, „lângă cinematograful Izbânda”, confirmând importanța sălii ca reper local.

După schimbarea regimului politic și naționalizarea industriei cinematografice, cinematograful a intrat într-o nouă etapă. Începând din 1951, el a purtat numele Alexandru Sahia, denumire sub care apare și în presa anilor '60. Un număr din Scînteia din 1963 include explicit cinematograful „Alex. Sahia” de pe Calea Văcărești 21 în programul sălilor bucureștene.

Numele nu era întâmplător. Alexandru Sahia devenise una dintre figurile simbolice ale cinematografiei documentare și propagandistice din România comunistă, iar în 1950 fusese creat studioul cinematografic care îi purta numele, specializat în producția de documentare și jurnale de actualități.

Când cinematograful a devenit Tomis

În anii '60, sala a trecut printr-o nouă schimbare de nume. Sursele dedicate istoriei cinematografelor bucureștene plasează perioada Alexandru Sahia între 1951 și 1963, după care cinematograful apare sub numele Tomis.

Pentru generațiile care au crescut în Bucureștiul anilor '60, '70 și '80, numele Tomis a devenit cel mai familiar. Fotografiile realizate în acea perioadă îl surprind ca pe un reper al vechii Căi Văcărești, în apropierea intersecției cu străzile Clucerul Udricani și Mămulari. În spatele lui se afla zona Pieței Sfânta Vineri, iar în apropiere se găseau numeroase magazine, restaurante și alte locuri de întâlnire ale cartierului.

Tomis avea și avantajul grădinii de vară. În perioada comunistă, cinematografele cu proiecții în aer liber erau extrem de populare în timpul verii, iar grădina din spatele clădirii oferea o alternativă la sala închisă. Fotografii și mărturii despre vechea Cale Văcărești confirmă existența acestei grădini, care a rămas legată de memoria cinematografului până în ultimii săi ani.

Sala avea, potrivit datelor furnizate pentru istoricul cinematografului, 476 de locuri, ceea ce îi permitea să primească un public numeros. Clădirea nu era importantă doar prin funcția cinematografică. În imobil au funcționat și structuri ale administrației cinematografiei, iar la etaj exista o sală de proiecții. Astfel, construcția făcea parte din infrastructura cinematografică a Bucureștiului comunist, nu fiind doar o simplă sală de cartier.

Calea Văcărești înainte de marea demolare

Pentru a înțelege de ce a dispărut Tomisul, trebuie privit întregul cartier în care se afla. Vechea Cale Văcărești era una dintre axele unei zone urbane dense, cu case, prăvălii, restaurante, cinematografe, biserici și instituții. Nu era un cartier construit după un singur plan, ci un țesut urban format treptat, în care clădirile de secol XIX și început de secol XX coexistau cu construcții mai recente.

În anii '70, chiar și în perioada în care Bucureștiul începea să fie remodelat radical, Calea Văcărești încă păstra multe dintre aceste caracteristici. Filmul documentar Calea Văcărești, realizat în 1975 la cererea Muzeului de Istorie al Municipiului București, a surprins tocmai această lume urbană. Pelicula este astăzi una dintre sursele vizuale importante pentru înțelegerea arterei înainte de demolările anilor '80.

În acele imagini, Calea Văcărești apare ca o arteră vie, cu magazine, case și construcții care aparțineau unor epoci diferite. Printre reperele sale se afla și cinematograful care avea să devină Tomis. La numai câțiva ani distanță, însă, peisajul avea să fie distrus aproape în totalitate.

Cum a dispărut cinematograful Tomis

Soarta cinematografului a fost legată direct de proiectele de sistematizare ale regimului Ceaușescu. În anii '80, Bucureștiul a trecut printr-una dintre cele mai ample transformări urbane forțate din istoria sa. Pentru construirea noului centru politico-administrativ și pentru trasarea marilor artere asociate acestuia au fost demolate cartiere întregi.

Zona Căii Văcărești, împreună cu străzile din jur, a fost prinsă în această transformare. Au dispărut case, prăvălii, instituții, biserici și alte clădiri care alcătuiau memoria cartierului. Studiul istoric realizat pentru documentația de urbanism a Bucureștiului enumeră explicit Cinematograful Central – Tomis / Alexandru Sahia / Izbânda printre construcțiile distruse în cadrul sistematizării.

Fotografiile din 1985 demonstrează că imobilul încă exista în acel moment. Cinematograful Tomis poate fi văzut pe vechea Cale Văcărești, într-un peisaj urban care urma să dispară la scurt timp. Sursele dedicate istoriei cinematografelor indică dispariția clădirii în a doua jumătate a anilor '80, iar documentația locală plasează demolarea în 1987.

Dispariția nu a fost, așadar, rezultatul declinului cinematografului sau al apariției unui alt proprietar. Tomisul a fost sacrificat pentru transformarea radicală a orașului. În locul țesutului urban vechi urmau să apară noile bulevarde și construcții ale centrului civic.

Un cinematograf care a rămas în memoria Bucureștiului

Poate că una dintre cele mai puternice dovezi ale importanței cinematografului Tomis este faptul că numele său continuă să apară în relatările despre vechiul cartier, deși clădirea a dispărut de aproape patru decenii. Pentru foștii locuitori ai zonei, Tomisul nu însemna doar un ecran și câteva sute de scaune. Era un reper geografic și sentimental.

O fotografie realizată în anii '70 de Dan Vartanian îl surprinde în contextul vechii Căi Văcărești, iar imaginile din 1985 arată cât de aproape era momentul dispariției sale. Aceste fotografii sunt cu atât mai importante cu cât reconstruiesc vizual o zonă urbană care a fost aproape complet ștearsă de pe hartă.

Astăzi, când Bucureștiul își redescoperă treptat cartierele dispărute, povestea Izbânda–Alexandru Sahia–Tomis oferă un exemplu limpede despre cât de mult s-a schimbat orașul în numai câteva decenii. De la spectacolele interbelice ale Grădinii Izbânda și filmele proiectate în sala de pe Calea Văcărești până la serile de cinema din perioada comunistă, locul a însoțit mai multe generații de bucureșteni.

Cinematograful nu mai există, iar Calea Văcărești de odinioară a fost în mare parte absorbită de noua configurație urbană. A rămas însă în fotografii, în documentare și în amintirile celor care au cunoscut Bucureștiul înainte de marile demolări. Drumul de la Izbânda la Alexandru Sahia și apoi la Tomis nu este doar povestea schimbării numelui unui cinematograf. Este, în fond, povestea unui oraș care și-a pierdut o parte din identitate odată cu demolarea locurilor care îi dădeau chip.

Citește și: Cinema Eforie și povestea uneia dintre singurele săli de cinema istorice rămase în București