Există un București pe care îl vedem privind în sus, spre cornișe, turle și balcoane, dar există și un oraș care se citește direct de pe sol, acolo unde curgea apa. Fântânile vechi ale Capitalei spun o poveste surprinzător de bună despre oraș, fiindcă în jurul lor se întâlnesc setea, administrația, arta, politica, dragostea, duelurile și eterna preocupare bucureșteană pentru o amenajare urbană care să arate măcar puțin occidental.

Vreme îndelungată, apa a reprezentat una dintre marile probleme practice ale Bucureștiului. Dâmbovița, puțurile și cișmelele alimentau populația, iar sacagiii transportau apa prin oraș în butoaie montate pe două roți. Documentele cercetate de Muzeul Municipiului București arată că Dâmbovița a rămas principala sursă până către jumătatea secolului al XIX-lea; apoi au început să se extindă rețelele publice și sursele captate din afara orașului.

Din lumea aceea au rămas câteva fântâni superbe, câteva monumente construite ulterior ca exerciții de artă publică și memoria altora dispărute. Privite împreună, formează aproape o istorie abreviată a Bucureștiului: de la mitropolitul care oferea apă bună orașului până la arhitecții moderniști ai anilor ’30, care transformau o fântână într-o declarație despre România.

Fântâna Filaret, locul unde Bucureștiul venea după apă și rămânea la plimbare

Povestea ar merita începută cu o fântână dispărută, fiindcă Bucureștiul are o îndelungată experiență în a păstra impecabil amintirea unor lucruri abia după dispariția lor.

Mitropolitul Filaret al II-lea a ridicat în 1792, pe Dealul Filaretului, în zona actualului Parc Carol, o fântână alimentată de izvoarele locale. Sursele o descriu drept o construcție monumentală, cu aspect de chioșc sau foișor, realizată în bună parte din marmură. Apa de aici era apreciată, iar sacagiii o transportau către gospodăriile celor care își permiteau asemenea servicii.

Locul oferea simultan infrastructură și agrement, fiindcă bucureștenii veneau după apă și primeau bonus o ieșire la marginea orașului, cu priveliște. Un fel de complex multifuncțional înainte ca expresia să devină indispensabilă prezentărilor imobiliare.

Fântâna s-a degradat în secolul al XIX-lea și a fost demolată în 1863. Memoria ei a rămas însă lipită de deal și de numele Filaret, iar câțiva ani mai târziu pe același amplasament avea să apară unul dintre cele mai spectaculoase monumente de acest tip din Capitală.

Fântâna George Grigorie Cantacuzino, monumentul plătit de primar

În 1870, primarul George Grigorie Cantacuzino a ridicat pe Dealul Filaretului fântâna care îi poartă numele, după proiectul arhitectului Alexandru Freiwald și cu intervenția sculptorului Karl Storck.

Cantacuzino a finanțat lucrarea din banii corespunzători remunerației sale de primar, la care renunțase. Povestea apare consemnată în documentarea dedicată monumentului, iar inscripția de pe fântână precizează că aceasta fusese construită „cu cheltuiala domnului George Grigorie Cantacuzino”, în urma unei hotărâri a Consiliului Municipal din august 1869.

Arhitectura seamănă cu un mic arc triumfal plantat într-un peisaj de stânci artificiale. Fațada poartă basoreliefuri, plăcile ceramice includ cavaleri și steme, iar apa ajunge într-un bazin semicircular. E multă ceremonie pentru un pahar cu apă, ceea ce spune destul de multe despre apetitul secolului al XIX-lea pentru monumentalitate.

Mai interesant rămâne faptul că fântâna precedă Parcul Carol. Parcul avea să fie amenajat decenii mai târziu, pentru Expoziția Generală Română din 1906, după proiectul peisagistului francez Édouard Redont. Fântâna a intrat astfel în parc precum un locatar vechi în jurul căruia s-a construit ulterior cartierul.

Fântâna 1906, suvenirul de piatră al marii expoziții regale

Prin Parcul Carol se poate trece foarte ușor pe lângă o altă fântână istorică, mult mai retrasă. Numele ei prezintă avantajul unei precizii impecabile: Fântâna 1906.

A fost realizată pentru Expoziția Generală Română, uriașul eveniment organizat în acel an pentru aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Inventarul oficial al monumentelor de for public o atribuie unui colectiv de arhitecți al Serviciului Cariere și o datează în 1906.

Alte documentări dedicate parcului precizează legătura cu Serviciul Minelor și Carierelor din Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor și folosirea mai multor sortimente de piatră, într-o compoziție de inspirație italiană.

Spiritul Expoziției din 1906 e evident, România expunându-și industria și resursele, iar piatra autohtonă devenind chiar materialul unei fântâni. Propaganda economică avea, trebuie admis, ceva mai multă eleganță când venea sculptată în granit.

Fântâna Luigi Cazzavillan, unde „Universul” a ajuns în sculptură

În micul parc Luigi Cazzavillan se află un monument ce merită admirat. A fost ridicat în 1903 și atribuit sculptorului Filip Marin. Monumentul-fântână îl comemorează pe Luigi Cazzavillan, jurnalistul italian stabilit în România și fondatorul ziarului Universul. Frederic Damé îl menționa deja printre monumentele Bucureștiului în lucrarea sa dedicată orașului din 1906.

Bustul lui Cazzavillan, turnat în bronz, stă deasupra unei coloane din piatră de Dobrogea. La bază apar personaje alegorice, iar unul dintre copii ține chiar ziarul Universul. Pe monument se citește cuvântul „LABOR”, o alegere destul de potrivită pentru omul care transformase un ziar într-o instituție enorm de populară.

Aceasta este una dintre acele fântâni care funcționează și ca biografie. Apa ocupă decorul, iar povestea omului domină construcția. Bucureștiul Belle Époque avea o pasiune serioasă pentru memoriale care puteau face simultan două treburi.

Fântâna Lahovary, o poveste începută cu un duel mortal

Dacă la Cazzavillan povestea pornește de la presă, la Fântâna George Emanuel Lahovary jurnalismul duce direct spre o tragedie.

George Emanuel Lahovary, ziarist și om politic, intrase într-un conflict public cu Nicolae Filipescu. Disputa a ajuns la duel, desfășurat în 1897 la Sala de Tir și Gimnastică din București. Lahovary a primit o lovitură mortală de spadă. Filipescu a fost condamnat, apoi grațiat de regele Carol I.

În 1903, principesa Zoe Suțu, soția lui Lahovary, a comandat sculptorului Carol Storck o fântână memorială amplasată chiar în apropierea locului tragediei. Studiul istoric realizat pentru Primăria Municipiului București confirmă autorul, data și amplasamentul inițial. Tot el consemnează demontarea monumentului în timpul reconfigurărilor urbanistice din anii 1980 și reinstalarea sa, la sfârșitul anilor ’90, în zona Pieței Națiunilor Unite.

De această dată, apa capătă rolul unui memorial. Povestea pare desprinsă din Bucureștiul lui Caragiale după o schimbare bruscă de registru spre tragedie: gazetărie, orgoliu politic, spadă, moarte și un monument ridicat de soție.

Izvorul Sissi din Cișmigiu, o mamă, un ulcior și memoria unei fiice

Cișmigiul păstrează una dintre cele mai emoționante fântâni ale orașului. Izvorul Sissi Stefanidi a fost realizat de sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad și amplasat în 1927. Monumentul figurează în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-III-m-B-20050.

Sculptura reprezintă o femeie îndurerată care varsă apă dintr-un ulcior. Familia Stefanidi comandase monumentul în memoria fiicei Sissi, moartă la 21 de ani. Inscripția de la bază păstrează dedicația către „scumpa mea copilă, Sissi Stefanidi”.

Locul adaugă încă un strat poveștii. Terenul aparținuse familiei Stefanidi și fusese donat municipalității pentru extinderea grădinii. Astfel, memorialul a ajuns tocmai în spațiul legat de familie.

Dimitriu-Bârlad a ales o imagine foarte simplă: apa curge din vasul ținut de mamă. Oricine trece grăbit prin Cișmigiu vede o fântână. Cine zăbovește câteva clipe descoperă un monument funerar mutat în viața cotidiană a unui parc plin de copii, pensionari și porumbei cu ambiții teritoriale.

Fântâna Zodiac, Bucureștiul interbelic își consultă astrele

La intrarea principală în Parcul Carol se află unul dintre cele mai recognoscibile obiecte de artă publică bucureșteană. Fântâna Zodiac a fost inaugurată la 9 mai 1935, odată cu prima ediție a manifestării „Luna Bucureștilor”, organizată pentru prezentarea realizărilor și proiectelor Capitalei.

Proiectul arhitectural îi aparține lui Octav Doicescu, iar mozaicurile celor douăsprezece zodii au fost create de Mac Constantinescu. La realizarea lucrării au participat August Schmiedigen și inginerul Dorin Pavel.

Fântâna marca accesul spre spațiul expozițional din Parcul Carol și participa la marele spectacol urban al anului 1935. Bucureștiul voia să arate modern, bine administrat și foarte sigur pe viitor. A ales, în mod paradoxal, să pună zodiacul la intrare.

Monumentul a rămas pe poziție prin schimbări politice spectaculoase, război și mari operațiuni urbanistice. Astăzi figurează în Lista Monumentelor Istorice și continuă să ofere Pieței Libertății o identitate vizuală greu de confundat.

Fântâna Miorița, când balada populară ajunge la marginea șoselei

Un an mai târziu, în 1936, „Luna Bucureștilor” s-a mutat către nordul Capitalei. La intrarea în oraș, pe Șoseaua București–Ploiești, a apărut Fântâna Miorița, proiectată tot de Octav Doicescu. Primarul Alexandru Donescu a inaugurat-o în cadrul ediției din acel an a manifestării.

Monumentul, realizat din granit de Dobrogea, are un bazin eliptic cu axele de aproximativ 50 și 20 de metri. În centru se ridică două ziduri masive, decorate cu frize de mozaic inspirate de balada Miorița. Concepția artistică îi aparține Miliței Petrașcu, iar la realizarea mozaicului a participat ceramistul Gheorghe Niculescu Mogoș.

Pe o latură apar ciobanii și turmele; cealaltă dezvoltă tema nunții și a morții păstorului. Folclorul fusese tradus în limbaj modernist, cu suprafețe masive de piatră, mozaic alb-negru și apă. Rezultatul pare sever și poetic în același timp.

Poziția sa spune iarăși ceva despre Bucureștiul interbelic. Fântâna întâmpina călătorul venit dinspre Ploiești, aproape de Vila Minovici, într-o zonă amenajată special pentru ediția internațională a „Lunii Bucureștilor”. Orașul își construia literalmente o carte de vizită la intrare.

În 2019, monumentul a trecut printr-un amplu proces de restaurare, care a inclus structura, instalațiile și mozaicurile. Astăzi, printre șosele și traficul nordului bucureștean, Miorița continuă să vorbească despre ciobani. Capitala posedă uneori asemenea contraste excelente.

Bucureștiul și apa, o relație mai veche decât bulevardele

Fântânile acestea aparțin unor epoci foarte diferite și tocmai de aici vine farmecul poveștii lor.  Și mai avem un detaliu simpatic. În 1906 existau încă peste 1.300 de puțuri în Capitală, iar urmele lor supraviețuiesc în vechea toponimie bucureșteană. Modernizarea alimentării cu apă avea să schimbe treptat întregul sistem urban.

Prin urmare, fântânile Bucureștiului merită privite ca niște documente de piatră. Unele povestesc cine administra orașul. Altele amintesc oameni iubiți, expoziții grandioase ori orgolii terminate cu spada în mână. Iar printre toate curge aceeași poveste foarte pragmatică, veche de secole: un oraș mare are nevoie de apă. Bucureștiul, firește, a găsit o cale să transforme până și problema asta într-o poveste.

Citește și: Cum se hrănea și se hidrata Bucureștiul vechi, orașul morilor, al nartului și al sacagiilor