Rapid București a pornit ca echipa muncitorilor de la căile ferate. Clubul apare pe 25 iunie 1923, când muncitorii de la Atelierele Grivița s-au întâlnit la școala primară din cartier și au pus bazele asociației care avea să devină, mai târziu, Rapid. Nu exista niciun plan de marketing în spatele lui, doar un grup de oameni care lucrau împreună și voiau să joace fotbal împreună. Așa arăta sportul bucureștean înainte să devină o industrie de abonamente și clase de grup: legat de o instituție, de un loc de muncă, de un cartier.

Armata, Miliția și cluburile care au împărțit orașul

După 1947, sportul bucureștean capătă o structură nouă, impusă de sus. Pe 7 iunie 1947, la inițiativa unor ofițeri ai Casei Regale, ia ființă Asociația Sportivă a Armatei — viitoarea Steaua. Un an mai târziu, pe 14 mai 1948, apare Dinamo, subordonat Ministerului de Interne și gândit explicit ca rival al clubului armatei. Cele două cluburi ajung să concentreze o parte importantă din sportivii de performanță ai țării, atrăgându-i către București prin funcții, locuri la facultate și condiții pe care alte cluburi nu le puteau oferi.

Structura asta instituțională se extinde rapid dincolo de fotbal. Steaua ajunsese, până în anii '80, un club cu zeci de secții — de la rugby, box, atletism și gimnastică, prezente încă din primii ani, până la haltere, înființată în 1950, sau polo pe apă. Practic, dacă lucrai la o instituție de stat cu greutate, aveai și un club sportiv atașat, cu tot ce ținea de el.

Boom-ul terenurilor de cartier

În paralel cu cluburile mari, statul construiește o rețea densă de baze sportive mici, gândite pentru populația obișnuită, nu pentru performanță. Anul de vârf, la nivel național, a fost 1950, când în România funcționau 1.536 de astfel de terenuri. Uzinele, școlile și facultățile mari primeau, în bună parte, un spațiu propriu de sport, iar obiectivul declarat era ca, până în 1990-1995, toată populația urbană a țării — deci și bucureștenii — să aibă acces la o bază sportivă aproape de casă sau de muncă.

Cartierele de blocuri, ridicate masiv din anii '70, veneau la pachet cu terenuri de asfalt, incluse oficial ca „dotări sportive" în amenajările de cartier. Practic, multe ansambluri de blocuri aveau, undeva între clădiri, un teren simplu, fără gazon, fără vestiare, unde copiii jucau fotbal după școală.

Camp Nou între două garaje

Terenul de cartier a devenit, pentru generații întregi, cea mai la îndemână formă de sport. Copiii desenau porți pe garaje, iar o bordură era suficientă pentru un campionat întreg. Nu conta lipsa gazonului sau a nocturnei — asfaltul dintre blocuri se transforma, în mintea copiilor, în orice stadion mare din lume.

Jocul nu se limita la fotbal. Șotronul, elasticul sau baba-oarba foloseau același spațiu minimal, cu o cretă din ghiozdan în loc de vopsea de teren. Strada, nu sala amenajată, era locul unde bucureștenii tineri își petreceau timpul liber activ, pentru simplul motiv că era gratuită și mereu la îndemână.

Ce s-a întâmplat cu terenurile după 1989

Infrastructura sportivă construită înainte de 1989 a mai funcționat un timp din inerție, ajutată și de privatizarea lentă a economiei de stat. Cluburile de fotbal ale fabricilor s-au chinuit tot mai mult financiar, pe măsură ce banii de la stat au dispărut, iar noii proprietari privați nu aveau niciun interes să susțină o secție sportivă neprofitabilă.

Multe dintre terenurile foste ale fabricilor au dispărut sub construcții noi. Locul stadionului Spartac, de exemplu, este ocupat azi de mall-ul ParkLake. Alte terenuri au rămas abandonate, așteptând o schimbare de încadrare care să le facă atractive pentru construcții noi. Povestea lor arată o schimbare mai mare, dincolo de sport: spațiul public gratuit, gândit pentru comunitate, a cedat locul unei piețe imobiliare pentru care terenul de sport nu produce profit suficient.

Citește și Sport și agrement în Bucureștiul interbelic: cum se mențineau în formă românii acum 100 de ani