La mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș care păstra încă structura urbanistică medievală. Clădirile din lemn, cu acoperișuri din șindrilă, trestie sau paie, erau majoritare. În lipsa unor norme clare de construcție și a unei autorități urbane consolidate, orașul se dezvoltase într-un mod haotic, fără o gândire coerentă privind siguranța publică sau protecția împotriva incendiilor.

Străzile erau înguste, întortocheate, iar rețeaua de alimentare cu apă era aproape inexistentă. În astfel de condiții, un simplu accident putea genera un dezastru. Focul era o parte cotidiană a vieții: folosit pentru gătit, încălzire, manufactură sau iluminat, dar și un pericol constant. Episoadele anterioare din istoria orașului, precum incendiile din 1704, 1766 sau 1804, nu au dus însă la reforme majore.

Zona comercială era deosebit de vulnerabilă: hanuri, prăvălii, ateliere și depozite, toate concentrate în centrul orașului și construite din materiale inflamabile. Pe acest fond, Bucureștiul anului 1847 era un oraș predispus unui incendiu major, care avea să se producă chiar în cea mai importantă sărbătoare creștină.

Un glonț și un vânt puternic au aprins tragedia

Incendiul a izbucnit în dimineața zilei de 23 martie 1847, ziua de Paște în calendarul vechi. Potrivit relatărilor contemporane, inclusiv ale lui Anton Pann, tragedia a pornit de la o joacă periculoasă: fiul cluceresei Zinca Drăgănescu a tras cu un pistol într-un șopron cu fân. Scânteia a aprins fânul uscat, iar vântul puternic a făcut restul.

Flăcările s-au răspândit cu o viteză uluitoare. În doar câteva ore, cartiere întregi au fost cuprinse de foc. Zona Curții Vechi, Hanul lui Manuc, mahalalele de pe malul stâng al Dâmboviței, Colțea, Sf. Vineri și Calea Văcăreștilor au fost grav afectate. În total, focul a distrus peste 2.000 de clădiri, inclusiv 12 biserici.

Printre lăcașurile mistuite se numărau Biserica Domnească, Sf. Gheorghe Vechi și Sf. Dimitrie. Mii de oameni au fost lăsați fără adăpost. Atmosfera era una de haos: oameni înspăimântați fugeau cu ce puteau salva, străzile erau blocate de căruțe și obiecte de valoare, iar pompierii nu făceau față.

Zile întregi de groază și o noapte salvată de ploaie

Intervenția autorităților a fost limitată de lipsa resurselor și a unei organizări eficiente. Pompierii aveau doar pompe manuale, iar apa era greu de procurat. Timp de mai bine de 12 ore, focul a mistuit orașul nestingherit, iar în zilele ce au urmat, pământul a rămas fierbinte, iar aerul greu de respirat.

Ploua slab în noaptea de după izbucnire a fost salvatoare. Umiditatea a redus intensitatea flăcărilor, permițând stingerea parțială a incendiului. Cu toate acestea, orașul avea să ardă mocnit și în zilele următoare, iar locuitorii se temeau de noi izbucniri.

Mulți oameni s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, de unde priveau orașul în flăcări. Anton Pann a relatat cum „pe ulițe se auzeau țipetele femeilor, plânsul copiilor și comenzi disperate ale soldaților trimiși să restabilească ordinea”.

Pierderi uriașe și o reconstrucție cu sprijin internațional

Bilanțul final a fost cutremurător: 15 morți, zeci de răniți, peste 2.000 de clădiri distruse și o pierdere materială estimată la peste 30.000 de pungi de aur. A fost cea mai mare catastrofă urbană cunoscută de București în epoca modernă.

Reacția autorităților nu a întârziat. Domnitorul Gheorghe Bibescu a coordonat eforturile de sprijinire a populației. Alături de el, au contribuit cu donații importante și lideri străini: sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, și cel al Serbiei, Miloș Obrenovici. Au avut loc campanii de strângere de fonduri, iar comercianți bogați precum Evanghelie Zappa au sprijinit financiar reconstrucția.

Orașul a fost reconstruit cu mai multă grijă: au fost impuse reglementări privind materialele de construcție, acoperișurile au fost înlocuite cu tablă, atelierele care lucrau cu foc au fost mutate la periferie, iar rețeaua de alimentare cu apă a fost extinsă. A fost un pas esențial spre modernizarea urbană a Capitalei.

Incendiul din 1847, un punct de cotitură pentru București

Tragedia din 1847 a schimbat pentru totdeauna cursul dezvoltării orașului. A evidențiat fragilitatea unui oraș aflat într-o tranziție între lumea orientală și modernitatea occidentală. În același timp, a mobilizat comunitatea și autoritățile într-un efort comun de reconstrucție.

Incendiul a fost nu doar o calamitate, ci și o lecție de organizare, prevenție și solidaritate. A inspirat cronici, relatări și măsuri administrative care au contribuit la formarea unui oraș mai sigur și mai bine planificat.

Astăzi, puține urme materiale mai amintesc de focul cel mare, dar memoria lui rămâne vie în arhive, documente și în conștiința colectivă a Bucureștiului. Incendiul din 1847 este o filă esențială din istoria Capitalei – una care arată cât de vulnerabil poate fi un oraș și cât de puternică poate fi voința de a-l reconstrui.