Pe Șoseaua Ștefan cel Mare, în Sectorul 2 al Capitalei, se ridică unul dintre cele mai încărcate locuri de istorie sportivă din România – Stadionul Dinamo București. Cunoscut de suporteri sub numele de „Groapa”, acest templu al fotbalului a fost martorul a peste șapte decenii de emoții, triumfuri și suferințe alb-roșii. Arena face parte dintr-un complex sportiv mai amplu, Parcul Sportiv Dinamo, care a devenit de-a lungul timpului un reper nu doar pentru fanii echipei, ci și pentru istoria sportului românesc.

Nașterea unui simbol sportiv în inima Bucureștiului

Stadionul a fost inaugurat pe 14 octombrie 1951, într-o perioadă în care România se afla în plin proces de reconstrucție postbelică, iar sportul era privit ca un simbol al unității și al disciplinei. Primul meci disputat pe noua arenă a fost unul cu valoare istorică: Dinamo București a întâlnit formația Locomotiva Timișoara. 

Paradoxal, deși stadionul nou strălucea în lumina toamnei bucureștene, rezultatul a fost o înfrângere pentru gazde, 0-1. Era, însă, doar începutul unei povești care avea să devină legendă.

Cu o capacitate actuală de 15.032 de locuri, stadionul a fost gândit ca o arenă multifuncțională, dotată cu pistă de atletism și instalație de iluminat – un detaliu de modernitate în acea perioadă. 

Cele două peluze, Peluza Cătălin Hîldan (PCH), locul de suflet al suporterilor „câinilor roșii”, și Peluza Sud, au devenit de-a lungul anilor adevărate bastioane ale pasiunii, ale cântecelor și ale loialității.

De la hipodrom la stadion – istoria locului numit „Groapa”

Povestea locului unde astăzi se află Stadionul Dinamo este, în sine, o incursiune fascinantă în istoria urbană a Bucureștiului. Zona Ștefan cel Mare–Floreasca, așa cum o știm azi, și-a început metamorfoza încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când moșia boierilor Florești a fost împărțită în urma reformei agrare a lui Alexandru Ioan Cuza. Pe aceste terenuri s-au trasat primele străzi și s-au ridicat primele case modeste ale clasei mijlocii.

După 1916, moșia Elenei Cornescu – una dintre proprietarele de seamă ale acelor locuri – a ajuns în posesia Băncii Chrissoveloni, care a vândut terenurile pe bucăți. O parte considerabilă a fost cumpărată de două societăți hipice: Societatea Națională pentru Îmbunătățirea Rasei Cailor (SNIC) și Societatea Anonimă Română pentru Încurajarea Calului de Trap și Obstacole (TROB). 

Pe aceste terenuri au fost construite două hipodromuri – Hipodromul Floreasca și Hipodromul de Trap și Obstacole – care au devenit în perioada interbelică locuri frecventate de elita bucureșteană.

Totuși, după mijlocul anilor ’30, când primăria Capitalei a cumpărat terenurile TROB, zona a început să se transforme. Hipodromul s-a transformat într-un velodrom, iar visul unei baze sportive complexe a început să prindă contur. Pe locul acelui velodrom avea să se ridice, după cel de-al Doilea Război Mondial, Stadionul Dinamo – simbol al unei noi ere sportive, sub regimul comunist.

Expresia „echipa din Groapă” nu are, așa cum cred unii, o conotație peiorativă. Ea vine dintr-o realitate istorică: pe locul stadionului de astăzi exista, înainte de construcția hipodromului, o mare groapă de nisip, folosită pentru cărămidărie. Această „groapă” a dat ulterior porecla stadionului și a devenit o parte inseparabilă a identității dinamoviste.

O arenă a marilor emoții și a momentelor istorice

De-a lungul deceniilor, Stadionul Dinamo a fost scena pe care s-au scris unele dintre cele mai intense capitole ale fotbalului românesc. Generații de jucători legendari – de la frații Nunweiller, Dinu, Dudu Georgescu sau Lupu, până la căpitanul etern Cătălin Hîldan – au purtat tricoul alb-roșu pe gazonul din „Groapă”, în aplauzele unui public care a știut mereu să iubească necondiționat.

În afara meciurilor echipei Dinamo, arena a găzduit și două partide amicale ale echipei naționale a României. Prima a fost un egal, 1-1 cu Japonia, disputat la 11 octombrie 2003, iar a doua, o victorie cu 2-1 împotriva Georgiei, la 19 noiembrie 2008. Atmosfera de pe stadion, deși nu la fel de grandioasă ca pe marile arene europene, a fost mereu una autentică, apropiată, intensă.

Ultima renovare semnificativă a avut loc în 2007, însă timpul și-a spus cuvântul. Structura veche, tribunele înguste și lipsa facilităților moderne au transformat stadionul într-o relicvă vie a unei epoci trecute, iubită, dar obosită. 

Cu toate acestea, pentru suporterii dinamoviști, „Groapa” a rămas acasă – un loc sacru, în care fiecare scaun, fiecare treaptă și fiecare ecou al scandărilor poartă amintirea unei istorii pline de glorie.

Căderea și renașterea „câinilor roșii”

Puține momente din istoria lui Dinamo au fost mai dureroase decât retrogradarea din 2022. După 74 de ani neîntrerupți în primul eșalon al fotbalului românesc, „câinii” au căzut în Liga 2, în urma barajului pierdut în fața Universității Cluj. 

Pe 29 mai, la capătul unui retur încheiat 1-1 în „Groapă”, suporterii au plâns în tăcere. Nu era doar o retrogradare sportivă, ci o rană în istoria unui club care fusese obișnuit să lupte pentru titluri, nu pentru supraviețuire.

Și totuși, din cenușa acelei înfrângeri, a început o nouă etapă. Clubul s-a reorganizat, suporterii au continuat să umple tribunele, iar proiectul unui nou stadion a prins viață. 

Compania Națională de Investiții a anunțat intenția de a construi o arenă modernă, cu o capacitate de aproximativ 25.000 de locuri, chiar în locul vechii „Gropi”.

Pentru fanii dinamoviști, acest anunț a însemnat promisiunea renașterii. Noua arenă ar urma să îmbine tradiția cu modernitatea, păstrând spiritul „Ștefan cel Mare”, dar aducând condiții demne de o echipă de top european.

Floreasca – un cartier al poveștilor, un leagăn al sportului

Contextul urbanistic al zonei în care se află stadionul Dinamo completează perfect povestea sa. Cartierul Floreasca, așa cum îl cunoaștem astăzi, a fost construit pe straturile succesive ale istoriei – de la moșiile boierești ale secolului XIX, la hipodromurile interbelice și până la blocurile tipice perioadei comuniste.

După 1935, odată cu dispariția hipodromului Floreasca, terenurile au început să fie parcelate și transformate în loturi de locuințe pentru mica burghezie. Totuși, abia în anii ’50, sub regimul Gheorghiu-Dej, zona a cunoscut o transformare radicală: cartierul de mini-blocuri, Parcul Floreasca și complexul sportiv Dinamo au devenit simboluri ale „omului nou” și ale unei societăți urbanizate.

Pe vechea „groapă” de nisip – aceea care a dat porecla stadionului – au fost ridicate tribunele și terenul care aveau să adune, peste ani, mii de suflete alb-roșii. Ironia istoriei face ca, dintr-o groapă de pământ, să se nască un templu al pasiunii.

Spiritul Dinamo: între istorie, suferință și mândrie

Dincolo de statistici, trofee sau nume legendare, Stadionul Dinamo este despre oameni. Despre cei care au trăit copilăria pe băncile de ciment ale Peluzei Cătălin Hîldan, despre cei care au învățat cântecele galeriei de la tații lor și despre generațiile care au plâns la fiecare înfrângere, dar nu au plecat niciodată.

„Groapa” nu este doar un loc fizic – este un sentiment, o stare de spirit. Este simbolul unei iubiri care a rezistat schimbărilor politice, greutăților financiare și dezamăgirilor sportive. Chiar și atunci când timpul părea că o înghite, identitatea dinamovistă a rămas vie, alimentată de mândria de a aparține unui club născut din muncă, disciplină și pasiune.

Pentru suporterii din Ștefan cel Mare, Dinamo înseamnă mai mult decât fotbal. Înseamnă apartenență, curaj și memorie. Cătălin Hîldan, „unicul căpitan”, a devenit emblema acestei iubiri eterne, iar numele său dăinuie pe peluza principală ca o rugăciune alb-roșie.

Un viitor care privește spre trecut

Astăzi, când proiectul noii arene prinde contur, dincolo de entuziasm există și o doză de nostalgie. Demolarea „Gropii” nu va fi doar o acțiune urbanistică, ci un moment încărcat de emoție. Fiecare piatră, fiecare gard și fiecare scaun poartă amintirea unei epoci de glorie și a unei legături profunde între club și comunitate.

Noua arenă, de aproximativ 25.000 de locuri, promite să readucă Dinamo în prim-planul fotbalului românesc și să ofere o casă modernă unei iubiri vechi de peste 70 de ani. Dar oricât de spectaculoasă ar fi arhitectura viitorului stadion, nimic nu va putea înlocui vibrația vechii „Gropi”, acolo unde s-au născut legende și s-au trăit visuri.

Epilog: iubirea care nu moare

Povestea Stadionului Dinamo București este povestea unei iubiri care refuză să dispară. Dintr-o groapă de nisip, s-a născut o arenă. Dintr-un hipodrom de altădată, s-a ridicat o casă a fotbalului românesc. Din suferință, s-a născut speranța.

„Groapa” rămâne, chiar și în fața demolării iminente, un sanctuar al pasiunii. Pentru fiecare suporter dinamovist, locul acela din Ștefan cel Mare nu este doar un stadion, ci o parte din viața sa. Iar când noul templu alb-roșu se va ridica, ecoul vechilor scandări se va auzi din nou – dovadă că iubirea pentru Dinamo, ca și legenda „Gropii”, nu moare niciodată.

Citește și: Istoria Stadionului Giulești, „casa” echipei de fotbal Rapid București, cei mai fideli suporteri și un imn legendar