În București există străzi și bulevarde care poartă numele unor oameni a căror contribuție la cultura română este cunoscută de generații întregi. Printre acestea se află și Bulevardul Mircea Veroiu, din ansamblul rezidențial Henri Coandă, Sectorul 1. Numele regizorului poate părea astăzi mai puțin familiar publicului larg decât al altor cineaști români, însă opera sa ocupă un loc important în cinematografia română a anilor ’70 și ’80. Mircea Veroiu a fost regizor, scenarist și actor, un cineast preocupat de literatura română, de istorie, de destine individuale și de forța imaginii. A făcut parte din generația de cineaști care a schimbat cinematografia română în anii ’70, alături de Dan Pița, Stere Gulea și alți colegi formați la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Numele său este legat de filme precum „Nunta de piatră”, „Duhul aurului”, „Dincolo de pod”, „Între oglinzi paralele”, „Să mori rănit din dragoste de viață” și „Adela”. Dar, pentru publicul român, una dintre cele mai spectaculoase laturi ale carierei sale rămâne contribuția la trilogia western despre ardelenii ajunși în America. În 1980, Veroiu a regizat „Artista, dolarii și ardelenii”, cu Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu și Ovidiu Iuliu Moldovan, transformând aventurile personajelor transilvănene într-o poveste cinematografică plină de umor, aventură și satiră.

Un tânăr din Târgu Jiu care a ajuns cineast

Mircea Veroiu s-a născut la 29 aprilie 1941, la Târgu Jiu. Tatăl său a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar copilăria sa a fost legată de mama sa, Livia Veroiu, artist plastic. Înainte de a ajunge la cinematografie, tânărul Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport. Ulterior, însă, avea să-și schimbe radical direcția profesională.

A intrat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și a absolvit Regia de Film în 1970. Încă din perioada studenției, Veroiu a realizat filme precum „Cercul” și „Preludiu”, semne timpurii ale interesului său pentru cinematografie și pentru expresivitatea imaginii.

Unul dintre cele mai importante momente ale începutului său profesional a fost participarea la realizarea documentarului „Apa ca un bivol negru”. Filmul, realizat în 1970–1971 de un grup de tineri cineaști, a surprins efectele devastatoare ale inundațiilor din acea perioadă și este considerat unul dintre filmele reprezentative pentru generația de cineaști care se afirma atunci. Printre participanți s-au numărat Mircea Veroiu, Dan Pița, Stere Gulea, Andrei Cătălin Băleanu și alți colegi. Filmul a fost recompensat cu premiul „Opera Prima” al ACIN.

Această generație avea să contribuie la apariția unei cinematografii mai preocupate de limbajul propriu al filmului, de compoziția cadrului și de relația dintre literatură, imagine și realitate. Veroiu și Pița s-au remarcat foarte repede ca doi dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei generații.

„Nunta de piatră” și începutul unei mari colaborări

Unul dintre filmele care au consacrat numele lui Mircea Veroiu a fost „Nunta de piatră”, realizat împreună cu Dan Pița. Filmul a fost inspirat din povestirile lui Ion Agârbiceanu și este alcătuit din două părți: „Fefeleaga”, regizată de Veroiu, și „La o nuntă”, semnată de Dan Pița.

Filmat în peisajele spectaculoase de la Roșia Montană, „Nunta de piatră” a fost mult mai mult decât o simplă adaptare literară. Decorul natural a devenit parte esențială a poveștii, iar imaginile alb-negru au creat o atmosferă apăsătoare, aproape legendară. Criticii au remarcat tocmai această capacitate a lui Veroiu de a transforma spațiul și lumina în elemente narative.

Colaborarea cu Dan Pița a continuat cu „Duhul aurului”, film în două părți inspirat, de asemenea, din scrierile lui Agârbiceanu. Veroiu a regizat segmentul „Mârza”, în timp ce Pița a semnat „Lada”. Filmările au fost realizate în aceeași zonă a Munților Apuseni, iar universul minier al Roșiei Montane a devenit unul dintre reperele vizuale ale filmelor lor.

În această perioadă s-a conturat stilul care avea să-l individualizeze pe Veroiu: un cinema atent la plasticitatea imaginii, la decor, la atmosferă și la adaptarea literaturii. Critica a remarcat caracterul rafinat și uneori pictural al filmelor sale, iar această preocupare pentru imagine i-a adus ulterior comparația cu Luchino Visconti, cineastul italian de care a fost apropiat prin eleganța compozițiilor și interesul pentru universurile sociale și umane complexe.

De la literatura română la Vestul Sălbatic

Dacă „Nunta de piatră” și „Duhul aurului” l-au impus pe Veroiu ca cineast preocupat de literatura română și de lumea transilvăneană, „Artista, dolarii și ardelenii” a demonstrat că putea aborda cu succes și un gen aparent foarte diferit.

Filmul din 1980 face parte din trilogia dedicată aventurilor unor ardeleni care ajung în America. Primul film, „Profetul, aurul și ardelenii”, fusese regizat de Dan Pița, iar ultimul, „Pruncul, petrolul și ardelenii”, avea să fie realizat tot de Pița. „Artista, dolarii și ardelenii”, regizat de Veroiu, ocupă locul central al seriei.

Distribuția i-a reunit pe Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu și Ovidiu Iuliu Moldovan, într-o poveste care combina aventura western cu umorul și satira. Scenariul pornea de la universul creat de Titus Popovici, iar filmul transforma motivele clasice ale westernului american într-o poveste românească, cu personaje și situații recognoscibile.

Succesul trilogiei este cu atât mai interesant cu cât westernul era un gen aproape inexistent în cinematografia română înainte de această serie. Critica vremii a observat că filmele lui Pița și Veroiu au reușit să transforme formulele cinematografiei de aventuri într-un produs accesibil publicului român, fără să renunțe complet la particularitățile cinemaului autohton.

Astfel, ardelenii au ajuns în Vestul Sălbatic nu doar ca personaje de aventură, ci și ca instrument prin care cinematografia română putea dialoga, cu umor, cu unul dintre cele mai populare genuri ale filmului mondial.

„Adela”, filmul care i-a adus marele premiu la San Remo

În anii ’80, Veroiu și-a continuat activitatea cu filme precum „Sfârșitul nopții”, „Să mori rănit din dragoste de viață” și „Adela”. Ultimul dintre acestea a reprezentat unul dintre cele mai importante succese internaționale ale carierei sale.

„Adela”, lansat în 1985, este o adaptare după romanul omonim al lui Garabet Ibrăileanu. Mircea Veroiu a semnat atât regia, cât și scenariul, construind o poveste despre iubire, diferență de vârstă și imposibilitatea unei relații care depășește convențiile epocii. În rolurile principale au apărut George Motoi și Marina Procopie, alături de Valeria Seciu și alți actori importanți ai cinematografiei românești.

Filmul a primit Marele Premiu la Festivalul de Film de la San Remo în 1985. Distincția a consolidat prestigiul internațional al regizorului și a confirmat că stilul său, puternic legat de literatura română și de rafinamentul vizual, putea fi apreciat și în afara țării.

În presa și critica italiană, Veroiu a fost supranumit „Il Visconti romeno”, o etichetă care reflecta percepția asupra eleganței și rafinamentului cinematografiei sale.

Parisul, întoarcerea în România și ultimele filme

În 1986, Mircea Veroiu a plecat în Franța împreună cu actrița Elena Albu, cu care era căsătorit. A trăit la Paris, iar ulterior a ajuns și în Italia. Experiența occidentală nu a fost însă una simplă. Așa cum avea să reiasă și din mărturiile celor apropiați, Veroiu nu a găsit în Franța mediul profesional pe care îl sperase.

După 1990, regizorul s-a întors în România și a continuat să lucreze într-o perioadă dificilă pentru cinematografia autohtonă. A realizat „Somnul insulei” în 1994, film premiat la Festivalul de la Arcachon, apoi „Craii de Curtea Veche”, în 1995, și „Femeia în roșu”, lansat în 1997.

„Craii de Curtea Veche” a reprezentat o nouă întâlnire cu literatura română, fiind adaptat după romanul lui Mateiu Caragiale. Distribuția i-a inclus pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Marius Bodochi și Răzvan Vasilescu. Pentru Veroiu, literatura a rămas până la final una dintre principalele surse de inspirație cinematografică.

Silvia Kerim și amintirea ultimilor ani

Viața lui Mircea Veroiu a fost legată și de două importante personalități feminine din lumea artistică românească. A fost căsătorit mai întâi cu scriitoarea și criticul de artă Silvia Kerim, iar ulterior cu actrița Elena Albu.

După moartea regizorului, Silvia Kerim a adunat amintiri, mărturii și documente despre fostul său soț în volumul „Mircea Veroiu. Ultima vară a tinereții”, publicat în 2009 la Editura Carminis. Cartea nu este doar o biografie profesională, ci și un portret intim al cineastului, construit din amintirile autoarei și ale unor colegi și prieteni.

Volumul oferă și imaginea unui regizor meticulos, preocupat de fiecare detaliu al filmelor sale. Mărturiile celor care au lucrat cu el recompun atmosfera unei generații care a trăit cinematografia cu o intensitate aparte și care a contribuit la schimbarea limbajului filmului românesc în anii ’70 și ’80. Mircea Veroiu a murit la București, la 26 decembrie 1997, la vârsta de 56 de ani.

Bulevardul Mircea Veroiu din Henri Coandă

Astăzi, numele cineastului poate fi întâlnit și pe harta Bucureștiului. Bulevardul Mircea Veroiu se află în ansamblul rezidențial Henri Coandă din Sectorul 1. Denumirea a fost stabilită de Consiliul General al Municipiului București, în cadrul unui proiect prin care mai multe artere din noul ansamblu au primit numele unor personalități din cinematografia și cultura română.

În același areal au fost atribuite denumiri precum Bulevardul Iulian Mihu, Bulevardul George Constantin, Strada Gheorghe Vitanidis, Strada Gina Patrichi sau Strada Manole Marcus. Alegerea numelui lui Mircea Veroiu în acest context îl așază simbolic alături de alți cineaști și artiști care au contribuit la istoria filmului românesc.

Este o formă discretă, dar importantă, prin care memoria unui regizor continuă să existe în oraș. Pentru cei care îi cunosc filmele, Bulevardul Mircea Veroiu nu este doar o adresă dintr-un cartier bucureștean, ci un nume care trimite la o întreagă epocă a cinematografiei românești.

Un regizor între literatura română și western

Mircea Veroiu a avut o carieră dificil de încadrat într-o singură formulă. A filmat literatura lui Ion Agârbiceanu, Ioan Slavici, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu și Mateiu Caragiale, dar a făcut și western, dramă, film istoric și producții cu accente sociale. A fost scenarist, regizor și actor, iar filmele sale au trecut de la universul apăsător al Munților Apuseni la peisajele imaginare ale Vestului Sălbatic.

Poate tocmai această diversitate explică de ce Mircea Veroiu rămâne o figură aparte în cinematografia română. A știut să păstreze o preocupare constantă pentru imagine și literatură, dar și să se apropie de public prin povești de aventură și personaje memorabile. „Artista, dolarii și ardelenii” rămâne exemplul cel mai vizibil al acestei deschideri către spectacol și umor, în timp ce „Nunta de piatră”, „Duhul aurului” sau „Adela” arată latura sa poetică și preocuparea pentru cinemaul de autor.

La mai bine de un sfert de secol de la moartea sa, Mircea Veroiu continuă să existe prin filmele sale și prin numele pe care Bucureștiul l-a păstrat pe hartă. Bulevardul din Henri Coandă amintește astfel de unul dintre cineaștii care au încercat să demonstreze că filmul românesc putea fi, în același timp, profund legat de propria cultură și suficient de deschis pentru a dialoga cu marile genuri ale cinematografiei universale.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Ion Ionescu de la Brad, primul inginer agronom român, savantul care a iubit politica