În ultimii ani, România a cunoscut un val fără precedent de investiții în infrastructura școlară. Fațadele au fost reabilitate termic, băile au fost modernizate, s-au montat geamuri termopan și s-au achiziționat videoproiectoare și table inteligente. Cu fiecare inaugurare de școală „modernizată”, autoritățile locale bifează o reușită. Dar în spatele pereților proaspăt vopsiți, realitatea zilnică a profesorilor rămâne neschimbată – uneori chiar mai apăsătoare.

Zidurile contează. Dar nu sunt suficiente

Este clar că infrastructura educațională are nevoie de investiții. Condițiile igienico-sanitare decente, sălile bine luminate și dotările moderne sunt elemente esențiale pentru un proces educațional de calitate. Dar când focusul cade exclusiv pe ceea ce se vede cu ochiul liber, riscăm să ignorăm pilonul real al școlii: profesorii.

Un raport din 2023 al Institutului de Științe ale Educației a arătat că peste 60% dintre cadrele didactice din România suferă de sindromul burnout, iar aproape 80% se declară nemulțumite de echilibrul muncă–viață personală. În paralel, numărul tinerilor care aleg cariera didactică este în scădere, iar media de vârstă a profesorilor crește constant.

Efecte de suprafață vs. schimbări de profunzime

Investițiile în infrastructură sunt măsurabile, fotografiabile și pot fi promovate ușor în campanii electorale. În schimb, investițiile în oameni – prin salarii decente, formări reale, programe de consiliere psihologică și reducerea sarcinilor birocratice – sunt mai greu de cuantificat și mai puțin spectaculoase la prima vedere.

Dar exact acești factori invizibili fac diferența între o școală care doar arată bine și una în care se învață cu adevărat bine. Un profesor motivat, odihnit și susținut are un impact direct asupra performanței elevilor. O școală nu este „smart” doar pentru că are tablete, ci pentru că are oameni care știu și pot să le folosească eficient, într-un climat sănătos și respectuos.

O întrebare de priorități

La o conferință recentă despre viitorul educației, un participant a întrebat: „Ce contează mai mult: tabla interactivă sau profesorul care o folosește?” Răspunsul corect nu e „unul sau altul”, ci „amândoi, dar în această ordine: omul, apoi tehnologia”.

România nu duce lipsă de cadre didactice dedicate. Dar fără recunoaștere reală, aceste resurse umane riscă să se erodeze în fața unei educații tratate ca simplu decor. O generație formată de profesori epuizați va ieși din școli renovate – dar fără repere solide, fără încredere și fără modele.

Educația începe cu omul. Mereu

Poate că a venit momentul să ne uităm mai atent la ceea ce nu se vede în pozele de la inaugurare: la ochii obosiți ai profesorilor, la tăcerile din cancelarii și la întrebarea care plutește în aerul proaspăt vopsit al școlilor: Cine are grijă de cei care ne formează copiii?