Bucureștiul a avut, de-a lungul istoriei sale, un obicei remarcabil: să-și boteze străzile exact după cum arătau sau după ce se întâmpla pe ele. Fără eufemisme, fără diplomație urbanistică, fără comisii de nomenclatură care să cântărească sensibilitățile. Dacă pe o uliță ardeau case, se chema Incendiul. Dacă mirosea urât, se chema pe măsură. Dacă locuiau acolo hoți și tâlhari, nimeni nu o boteza cu numele vreunui patriot.

Multe dintre aceste nume au dispărut sub straturi succesive de redenumiri — monarhiste, comuniste, post-revoluționare — sau odată cu demolările care au șters cartiere întregi de pe harta orașului. Ce a rămas în urmă sunt poveștile, uneori mai vii decât pietrele.

Ulița Notagiul — acolo unde Bucureștiul învăța să înoate

Strada Carol Davila, cunoscută astăzi ca una dintre arterele liniștite din apropierea Spitalului Militar, a purtat până în 1885 un nume cu totul altul: Ulița Notagiul. Explicația este mai puțin poetică decât ar părea: în acea zonă se afla prima școală de înot din București, iar notagiul era, în română veche, instructorul de înot. Cineva care preda înotul. O uliță botezată după omul care te învăța să nu te îneci în Dâmbovița.

Când doctorul Carol Davila, fondatorul medicinei militare românești, a murit în 1884, autoritățile au decis că strada merită un nume mai demn. Ulița Notagiul a devenit strada Carol Davila, iar școala de înot a dispărut din memorie.

Strada Incendiul și Ulița Ruinele — amintirile unui foc

În 1847, Bucureștiul a ars. Focul cel Mare, izbucnit la 23 martie de la casa cluceresei Zoița Drugăneasca, a mistuit peste 1.850 de clădiri — o treime din fondul construit al orașului, inclusiv cea mai populată și bogată parte a capitalei. Incendiul a pornit dintr-un cartier central și s-a extins cu o viteză pe care nimeni nu o anticipase, cuprinzând ulița Franțuzească, ulița Nemțească, ulița Șelarilor, Târgul Cucului și zeci de alte artere.

Ceea ce a rămas după foc a primit, cu o onestitate dezarmantă, numele pe care îl merita. Actuala stradă Matei Basarab se numea Incendiul, iar în apropiere exista Ulița Ruinele — ambele denumiri amintind direct de ce se întâmplase acolo. Câțiva ani mai târziu, când orașul s-a reconstruit și amintirile s-au estompat, autoritățile au preferat nume mai reconfortante. Incendiul a dispărut de pe hărți, dar nu din arhive.

Mahalaua Dracului — cartierul de lângă Calea Victoriei pe care nimeni nu voia să îl recunoască

Dacă astăzi ar exista un cartier cu acest nume în București, ar stârni controverse și petiții. În secolul al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea, era pur și simplu o descriere geografică a realității.

Mahalaua Dracului se afla la o aruncătură de băț de Calea Victoriei și de Piața Victoriei de azi — în zona unde se intersectează astăzi strada dr. Iacob Felix cu strada Banul Manta. Apăruse organic, pe terenuri virane și livezi, odată cu construcția Gării de Nord și cu dezvoltarea zonei adiacente, devenind rapid o adunătură de ulițe înguste, case dărăpănate și personaje pe care Bucureștiul de reprezentare prefera să nu le vadă.

Presa interbelică o descria fără menajamente: „O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate, mărginite de case care îți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase, se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale."

Mahalaua era celebră pentru Hanul Galben, un cuib al infractorilor, și pentru frații „Doctoru" — doi dintre locuitorii săi care țineau o adevărată școală de hoți, cu două specializări: furtul din buzunare și furtul din genți. Pictorul Ștefan Luchian a locuit în mahala între 1907 și 1909 și a prins-o pe pânză — poate singura mărturie vizuală serioasă care a supraviețuit. Hanul Galben a fost demolat în 1985 din ordinul lui Ceaușescu, deranjat de contrastul cu blocurile înalte ridicate în jur. Mahalaua Dracului nu mai supraviețuiește decât în arhive și în câteva tablouri.

Piața Adolf Hitler — patru ani de rușine urbană

Povestea pieței care se numește astăzi Charles de Gaulle este un rezumat fidel al secolului XX românesc, spus printr-o singură adresă.

A început ca Piața Jianu, a devenit Piața Mihai Eminescu în perioada interbelică, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial — când România era aliată cu Germania nazistă — a fost redenumită Piața Adolf Hitler. Un omagiu urban față de un dictator, exprimat în cel mai public mod posibil. După lovitura de stat din august 1944, piața a revenit rapid la un nume neutru, pentru ca regimul comunist să îi ofere curând un nou eponim: Generalissim I.V. Stalin. Odată cu moartea lui Stalin, piața a primit pentru o perioadă numele Aviatorilor, iar după 1989 a devenit Piața Charles de Gaulle.

Același loc, șase nume în mai puțin de un secol. Fiecare schimbare — o răsturnare de regim.

Ulița Bătătorită de Vite — înainte să vină rafinamentul

Strada Batiștei, una dintre cele mai elegante artere din centrul Bucureștiului de azi, cu clădiri interbelice și ambasade, a purtat la începuturile sale un nume pe care nicio agenție imobiliară nu l-ar folosi astăzi în reclamă: ulița bătătorită de vite.

La 1800, zona era la periferia orașului, cu ape stagnante, pământ afânat și un aspect „sălbatic, greu de străbătut." Vitele treceau pe acolo și au lăsat urme, literal, în memoria locului. Câteva decenii mai târziu, mahalaua Batiștei devenise deja un reper al rafinamentului urban, admirat de observatorii străini. Francezul Ulysse de Marsillac nota în 1869 că este unul dintre cartierele care amintesc cel mai bine de orașele occidentale.

De la ulița bătătorită de vite la o stradă comparabilă cu Occidentul — în mai puțin de 70 de ani.

Mahalaua Flămânda — locul în care sărăcia devenise topografie

Pe locul actualei străzi Olimpului de pe Dealul Mitropoliei se întindea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mahalaua Flămânda. Numele nu era metaforic — descriea direct realitatea economică a locuitorilor săi, în majoritate săraci și cerșetori care se strângeau în această zonă periferică a orașului.

Cu toate acestea, mahalaua a construit o comunitate. A ridicat o biserică — cu donații adunate treptat, pe parcursul a aproape două decenii, finalizată în 1800 — și a creat un spațiu social propriu, organizat în jurul ulițelor și al băcăniei din centrul mahalalei. Mahalaua Flămânda nu mai există în forma ei inițială, înghițită de extinderea orașului și de demolările care au transformat dealul. A rămas biserica, câteva case de secol XIX și memoria unui loc care și-a purtat numele cu o onestitate pe care mulți ar numi-o crudă.

Mahalaua Tirchilești — de unde vine o vorbă bucureșteană

Actualul Bulevard Dacia a pornit dintr-o mahala care, în 1802, se numea Tirchilești — după boierul Tirchilă care deținea terenurile din zonă. Cartierul de la marginea orașului era locuit de oameni considerați neciopliți și fără maniere de către restul Bucureștiului, ceea ce a generat o expresie care a supraviețuit mult mai mult decât mahalaua: „Parcă ai fi din Tirchilești" — folosit când cineva se purta grosolan sau fără eleganță.

Mahalaua a dispărut, bulevardul a venit în locul ei, expresia a rămas.

Ce s-a pierdut odată cu numele

Fiecare redenumire a fost, în felul ei, o ștergere. Uneori deliberată — regimul comunist a eliminat sistematic orice referință la monarhie, la Basarabia, la Occidentul cu care nu mai era permis să te identifici. Alteori accidentală, un incendiu, o demolare, o modernizare care a șters cartiere întregi și odată cu ele toate ulițele cu denumirile lor ciudate, vii, precise.

Ceea ce denumirile vechi ale Bucureștiului aveau în comun era că spuneau adevărul. Strada Incendiul îți spunea cu ce s-a luptat. Ulița Notagiul te anunța ce puteai face acolo. Mahalaua Flămânda nu ascundea nimic. Bucureștiul de azi are 5.340 de străzi cu 1.820 de kilometri de lungime, aproape toate cu nume de personalități, date istorice sau topografii neutre. Nu mai știe să se numească pe sine cu aceeași brutalitate afectuoasă de odinioară. Poate că e un semn de maturitate. Sau să o numim, oare, o pierdere?

 Citește și Cum au primit străzile Bucureștiului nume oficiale și de ce le-au pierdut atât de des