Bucureștiul interbelic era o capitală a contrastelor, unde trecutul oriental se împletea cu modernitatea occidentală, iar atmosfera străzilor aduna laolaltă negustori, servitori, aristocrați și oameni de rând. În acest decor plin de culoare, strada Bazaca a devenit una dintre cele mai iubite artere comerciale. 

Un oraș al contrastelor și apariția unei străzi legendare

Nu era un bulevard al luxului, ci o stradă a oamenilor simpli, un bazar unde zgomotul negocierilor și râsetele vânzătorilor se împleteau cu mirosul de stofe noi și culorile țesăturilor expuse. Revista Realitatea Ilustrată o descria în cuvinte simple și sugestive: „Cine spune Bazaca, spune viață, haz, bucurie!”

Atmosfera vibrantă a locului atrăgea nu doar clienți dornici de chilipiruri, ci și curioși fascinați de spectacolul comercial ce se desfășura zilnic. Strada era plină de voci, gesturi teatrale și o energie molipsitoare care transforma cumpărăturile într-o experiență de neuitat.

Originile numelui și amprenta lăsată de Anastasie Bezaca

Deși începuturile străzii Bazaca sunt învăluite în mister, istoricii au reușit să reconstituie legătura dintre acest loc și un personaj al începutului de secol XIX: Anastasie Bezaca. 

Acesta fusese secretar al principelui Prozorovsky, comandant al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc dintre 1806 și 1812. După încheierea conflictului, Bezaca s-a stabilit în București și a devenit unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului, conducând cancelaria imperială a Principatelor.

Se spune că Bezaca a investit în mai multe prăvălii pe această stradă sau chiar că ar fi construit un han asemănător cu Hanul cu Tei. 

Cert este că prezența și influența sa au modelat dezvoltarea zonei. În timp, numele lui a fost preluat de bucureșteni și transformat în „Bazaca”, rămânând asociat cu una dintre cele mai animate artere ale orașului.

Strada oamenilor de rând și farmecul negocierii

Timp de mai bine de un secol, strada Bazaca a fost un loc al aglomerației pitorești și al diversității sociale. Aici se adunau țărani veniți de la periferii, servitoare în căutare de chilipiruri, negustori ambulanți și gospodine modeste. Atmosfera era cea a unui bazar oriental în inima Europei, unde fiecare bănuț era negociat cu pasiune.

Oferta de mărfuri era copleșitoare: țesături ieftine și mătăsuri fine, stofe colorate, pânzeturi, accesorii și articole de toate felurile. Vânzătorii își etalau marfa direct pe stradă, transformând aleile într-un șir nesfârșit de culori și texturi. 

Reclamele lor nu erau simple oferte, ci adevărate spectacole verbale: „Să o purtați sănătoasă!”, „E o stofă de o frumusețe rară!”, „Pentru dumneavoastră am făcut un preț special!”.

Negustorii erau maeștri ai convingerii, iar umorul lor făcea parte din farmecul locului. Tranzacțiile se făceau la „cot”, o unitate de măsură tradițională, iar dibăcia vânzătorilor consta în a „scurta” acest cot pentru a câștiga câțiva centimetri de material. Totul se desfășura cu atâta naturalețe și spirit de glumă, încât cumpărătorii plecau adesea convinși că făcuseră o afacere excelentă.

Povestea celebrului magazin „La Vulturul de mare cu peștele în gheare”

Printre numeroasele prăvălii de pe Bazaca, una a rămas legendară: magazinul de pânzeturi „La Vulturul de mare cu peștele în gheare”. 

Proprietarul, Th. Athanasiu, a dorit să iasă din tiparele numelor banale și să creeze un reper memorabil. Denumirea inedită, amuzantă și excentrică, a intrat rapid în conștiința bucureștenilor, la fel ca alte nume pitorești din epocă – „La Cămila de Aur”, „La trei chiftele” sau „La trei ochi sub plapomă”.

Acest magazin devenise un simbol al creativității comerciale și al spiritului liber care caracteriza strada. Pentru vizitatori, simpla lectură a firmei era un motiv de zâmbet, iar pentru cumpărători, experiența negocierii era parte dintr-un ritual care transforma cumpărăturile într-o aventură.

Farmecul unic al străzii și percepția publicului

Cronicarii vremii descriau strada Bazaca ca pe un labirint colorat și zgomotos. „Dacă ai intrat, nu mai știi pe unde ai venit și pe unde trebuie să ieși”, scriau jurnaliștii interbelici, fascinați de amestecul de mirosuri, culori și voci. 

Daria Luca, o jurnalistă a epocii, o numea paradisul negustoresc al servitoarelor și al femeilor cu buget modest: „Du-te, soro, și târguiește în Bazaca. Acolo e mai ieftin ca oriunde! La magazine, în Carol, plătim și chiria și geamurile alea mari!”.

Strada era, așadar, o alternativă la comerțul modern și scump din zonele centrale. Era locul unde cei mai mulți bucureșteni găseau accesibilitate, dar și spectacolul viu al negocierilor, atât de reprezentativ pentru spiritul balcanic al orașului.

Modernizarea orașului și declinul Bazacai

Anii ’30 au adus un val de modernizare în București. Autoritățile doreau să transforme capitala într-o metropolă europeană, cu bulevarde largi, clădiri impunătoare și infrastructură modernă. În acest context, străzile vechi, înguste și pitorești, precum Bazaca, au început să fie privite ca obstacole în calea progresului.

Deși în 1933 un reporter scria cu convingere că Bazaca „nu poate să dispară” pentru că reprezenta o tradiție a capitalei, doar câțiva ani mai târziu, realitatea l-a contrazis. În 1937, autoritățile au decis demolarea străzii pentru a face loc bulevardului I.C. Brătianu și noilor construcții moderne. Strada care fusese sufletul comerțului popular a fost rasă de pe hartă în doar câteva luni.

Ultimele zile ale unei lumi apuse

Istoricul George Potra a descris în scrierile sale ultimele clipe ale Bazacai. El nota cum zidurile prăvăliilor, roase de timp, lăsau să se vadă cărămizile înguste, tipice construcțiilor vechi, iar treptele de piatră erau atât de uzate încât păreau scobite ca niște copăi. Era imaginea unei străzi care își trăia sfârșitul, dar care încă respira istorie.

În octombrie 1937, revista Ilustrațiunea Română anunța cu tristețe dispariția iminentă a Bazacai: „În curând și acest ultim refugiu al pitorescului oriental va fi ras de pe suprafața pământului.” Și așa s-a întâmplat. Demolarea a șters definitiv această arteră plină de viață, punând capăt unei epoci vibrante din istoria orașului.

Amintirea Bazacai și moștenirea sa culturală

Astăzi, strada Bazaca nu mai există decât în amintirile celor care au prins ultimele sale zile și în paginile istoriei. Dispariția sa a lăsat loc unei noi epoci urbane, mai ordonate și mai moderne, dar și mai lipsite de farmecul inegalabil al vechiului bazar. 

Pentru istoria Bucureștiului, Bazaca rămâne un simbol al spiritului viu, al comerțului popular și al umorului tipic balcanic.

Moștenirea ei culturală se regăsește în poveștile păstrate de cronicari, în fotografiile vechi și în expresiile bucureștenilor care, decenii la rând, au evocat-o cu nostalgie. 

Era mai mult decât o stradă comercială: era o lume în sine, o scenă unde se jucau zilnic mii de mici povești de viață, negocii și glume.

O arteră uitată, dar nemuritoare în memorie

Strada Bazaca, odinioară cea mai veselă arteră a Bucureștiului interbelic, a fost ștearsă din peisajul urban pentru a face loc modernizării.

Însă, deși zidurile și prăvăliile ei au dispărut, spiritul său continuă să trăiască prin amintirile lăsate în urmă. Ea a rămas un simbol al contrastelor capitalei: un loc modest, dar plin de viață, un colț de pitoresc ce definea esența Bucureștiului.

Pierdută în negura timpului, Bazaca rămâne, totuși, nemuritoare prin poveștile care au supraviețuit. Era dovada că adevărata frumusețe a unui oraș nu se măsoară doar în bulevarde largi și clădiri impunătoare, ci și în farmecul străzilor mici, pline de culoare și de oameni care dau viață fiecărui colț de piatră.

Citește și: Pe Strada Covaci din București s-au inventat micii românești și petreceau Craii de Curte Veche ai lui Caragiale