Chiar pe Calea Griviței, în partea de nord a Capitalei, Hotel Dunărea stă închis de zeci de ani. O clădire masivă, cu fațada scorojită, geamuri sparte și intrarea baricadată cu metal. Un fost hotel de stat devenit focar de degradare, ignorat sistematic de autorități.

Ridicat în anii ’60, hotelul a funcționat în perioada comunistă ca loc de cazare pentru muncitori, delegații din provincie, turiști locali. Nu avea nimic spectaculos, dar era curat, ieftin și eficient. După 1990 a intrat în declin rapid. Statul nu l-a mai administrat, privatizarea s-a făcut fără transparență, iar de atunci, între procese și transferuri dubioase, clădirea a rămas complet blocată.

Ani la rând, hotelul a fost ocupat de oameni fără locuință. Au fost evacuări, au fost proteste, dar problema de fond n-a fost rezolvată: nimeni nu știe concret ce se va întâmpla cu această clădire. Nu e clasată ca monument istoric, dar e vizibilă din orice colț al zonei Unirii. O ruină la km 0, în văzul tuturor.

În tot acest timp, Primăria Capitalei și Ministerul Culturii au pasat responsabilitatea. Când apare câte o știre despre clădire, e de obicei legată de vreun litigiu sau interes imobiliar obscur. Se vorbește periodic despre reabilitare sau demolare, dar nu s-a întâmplat nimic concret.

Hotel Dunărea a devenit simptomul Bucureștiului de azi: un oraș care tolerează stagnarea și abandonul, atâta timp cât nimeni nu-și asumă răspunderea. Iar în spatele zidurilor murdare și a ferestrelor goale, nu e doar o clădire pierdută. E o decizie care nu mai vine.