Metroul din București are o hartă oficială, colorată, cu linii, stații și intersecții. Dar călătorii știu că există și o altă hartă, mult mai subtilă: cea a mirosurilor. E o geografie invizibilă, dar prezentă, care ne însoțește în fiecare coborâre pe scări și în fiecare oprire pe peron. Nu e consemnată în ghiduri și nici în planurile Metrorex, însă fiecare dintre noi a învățat-o fără să vrea.

Stațiile vechi

Piața Unirii, Gara de Nord, Universitate – aici simți întotdeauna aceeași combinație de umezeală, praf adânc și ciment saturat de timp. Aerul e mai greu, mai puțin filtrat, ca un depozit al anilor care au trecut. Mirosul nu e plăcut, dar e constant, iar asta îi dă o formă de stabilitate. Poți să lipsești din București ani întregi; dacă intri într-o seară de iarnă la Unirii, vei ști exact unde ești doar după aer.

Vagoanele

Aici harta devine mobilă, pentru că mirosul se schimbă odată cu oamenii. Dimineața, în orele de vârf, vagonul e un amestec improvizat: parfumuri puternice, deodorant, transpirație mascată sub haine groase, aburi de cafea to-go, câte un corn sau covrig sfâșiat în grabă. Toate la un loc creează o aromă intensă, uneori sufocantă. Spre seară, după o zi ploioasă, trenul se umple de miros de haine ude și asfalt. În zilele călduroase de vară, se adaugă stratul de aer cald reciclat, care dă impresia că vagonul respiră în același ritm cu pasagerii.

Stațiile noi

La Laminorului sau Anghel Saligny, aerul e diferit. Miros de beton proaspăt, de vopsea și ventilație industrială. Lipsesc straturile de praf și umezeală care dau identitatea celor vechi. Aceste stații par sterile, aproape impersonale, dar tocmai asta le face interesante: sunt spații în așteptare, încă fără istorie în aer.

Mirosurile de pasaj

Sunt și stații care primesc parfumul orașului de la suprafață. La Obor, covrigăriile și tarabele de gogoși trimit aburii lor dulci până pe peron. La Piața Victoriei, aerul aduce urme de fast-food și cafea filtrată din clădirile de birouri. La Tineretului, mai ales dimineața devreme, simți vag miros de frunze ude și pământ din parc. E ca și cum metroul ar respira, pe alocuri, odată cu orașul de deasupra.

Mirosurile ocazionale

Există și momente rare, dar memorabile: trenurile care miros a vopsea proaspătă după reparații, pasajele unde se simte miros de tencuială spartă sau, dimpotrivă, vagoane care poartă parfumul unui singur pasager. Acestea nu devin repere stabile, dar rămân amintiri olfactive, care se lipesc de memorie la fel de puternic ca o melodie auzită întâmplător.

Un patrimoniu neoficial

Metroul nu e doar infrastructură. Este și un muzeu invizibil al mirosurilor, un spațiu unde memoria colectivă se fixează mai puternic decât prin imagini. Dacă ai închide ochii și ai inspira adânc într-un vagon aglomerat, mulți dintre noi am ști exact că suntem acasă. Bucureștiul subteran se recunoaște nu doar după zgomotul roților pe șine, ci și după aerul său greu, familiar, care spune povestea orașului la fel de fidel ca o hartă sau o cronică.

Citește și Ghid de supraviețuire la metrou – regulile pe care nu le vei găsi pe panouri