La începutul secolului XX, zona care astăzi poartă numele Iancului era considerată o margine modestă a Bucureștiului, un spațiu de tranziție între centrul în plină expansiune și câmpurile dinspre estul orașului. În acea vreme, mahalaua Iancului era alcătuită din case mici, înconjurate de garduri din scândură, ridicate pe străzi neregulate și neasfaltate. Locuințele erau modeste, iar infrastructura aproape inexistentă.

De la marginea Bucureștiului la parcelările moderne

Schimbarea a început în perioada interbelică, când Primăria Capitalei a lansat un amplu program de dezvoltare urbană prin intermediul Societății Comunale pentru Locuințe Iefine. Scopul acestei instituții era să ofere familiilor de funcționari, muncitori și cadre tehnice locuințe decente, accesibile ca preț, dar solide și moderne pentru epoca lor.

Astfel a luat naștere Parcelarea Iancului — una dintre cele mai importante lucrări de locuințe sociale ale Bucureștiului interbelic. Întinsă pe o suprafață considerabilă, parcelarea includea peste 600 de case, toate proiectate de arhitectul Ion Țărușanu, un specialist dedicat ideii de „locuire ieftină, dar civilizată”.

Arhitecții care au schimbat fața cartierului

Ridicarea locuințelor din Iancului a început probabil în 1930, iar până în 1933 erau deja finalizate 30 de case cuplate – adică 60 de apartamente. În 1935, Monitorul Comunal anunța construirea altor 13 locuințe pe strada Iancului, ajungându-se astfel la 86 de case ridicate.

Proiectele lui Ion Țărușanu respectau principiile unei arhitecturi raționale, adaptate condițiilor economice ale timpului. Casele aveau o fațadă de aproximativ 8 metri și o adâncime de 20 de metri, fiind construite din cărămidă pe fundații de beton, cu acoperișuri din eternit și tâmplărie din lemn de brad. Suprafețele variau între 42 și 64 de metri pătrați, în funcție de tipul locuinței.

Existau două modele principale: tipul 102, cu trei camere și etaj, și tipul 203, mai compact, potrivit familiilor tinere. În octombrie 1930, Societatea Comunală, împreună cu Uzinele Comunale București, a finalizat lucrările edilitare: străzile parcelării au fost pavate cu bolovani, prevăzute cu borduri de beton mozaicate și trotuare din dale.

Inițial, arterele purtau denumiri provizorii formate din litere, însă în 1934, la inițiativa Cultului Eroilor, au fost redenumite în memoria ofițerilor căzuți în Primul Război Mondial. Strada A a devenit Maior Popescu Gheorghe (astăzi strada Competiției), B – Locotenent Anton Ionescu, C – Locotenent Radu Robescu, D – S. Virgil Lazarovici, E – S. Niculescu Bazar, iar F – Maior dr. Laurențiu Claudian. Strada Proiectată a fost botezată Victor Manu, iar scuarul central a primit numele Piața Butculescu.

După finalizarea lucrărilor, locuințele au fost vândute la prețuri accesibile funcționarilor de stat, militarilor, angajaților C.F.R., lucrătorilor de la Poștă și Telegraf, precum și unor comercianți sau meșteșugari. O casă cu parter și etaj, de trei camere, pe strada Victor Manu costa în 1935 aproximativ 410.000 de lei, în timp ce o locuință mai mică, cu două camere, pe strada C, se vindea cu 325.000 de lei.

Parcelarea Victor Manu – începutul modernismului în București

În paralel cu extinderea parcelării Iancului, Primăria Municipiului București a dorit să experimenteze o nouă viziune arhitecturală. În 1933, a fost creat departamentul „Lucrări Noi”, condus de arhitectul Horia Creangă, unul dintre pionierii arhitecturii moderne românești.

Creangă, nepot al marelui scriitor Ion Creangă, era deja cunoscut pentru stilul său curat, funcțional, lipsit de ornamente inutile, inspirat de curentele Bauhaus și modernismul francez. Sub conducerea sa, Societatea Comunală a început construirea unui grup de 16 locuințe pe strada Victor Manu – primul proiect de locuințe moderniste realizat direct de Primăria Capitalei.

Casele au fost gândite pentru intelectualii și funcționarii de nivel înalt ai orașului, având un design simplu, dar elegant, cu volume geometrice clare, ferestre largi și o funcționalitate exemplară. Totuși, istoria acestor locuințe avea să ia o turnură neașteptată.

După septembrie 1940, odată cu venirea la putere a Mișcării Legionare, casele proiectate de Horia Creangă au fost repartizate unor membri ai conducerii legionare. Potrivit unui proces-verbal din 26 octombrie 1940, locuințele au fost oferite lui Corneliu Georgescu (la nr. 6, vecin cu scriitorul Mihail Sorbul), Gheorghe Ghițea și Lucia Borș (nr. 12 și 14) și lui Radu Mironovici (nr. 22). O altă locuință, la nr. 20, a fost ocupată de Serviciul de Studii și Statistică al Municipiului.

Corneliu Georgescu și Radu Mironovici erau membri fondatori ai Mișcării Legionare, iar Ghițea deținea un post în Ministerul Muncii în timpul guvernării legionare. După prăbușirea regimului, aceste case au fost trecute în proprietatea statului și redistribuite, dar amprenta istorică a momentului a rămas vizibilă.

Extinderea cartierului și transformările postbelice

După 1935, Societatea Comunală a continuat să extindă parcelarea dincolo de Fabrica de Textile, construind încă o sută de locuințe, inclusiv pe Șoseaua Iancului și pe strada paralelă Grigore Gabrielescu. În total, pe cele două artere au fost ridicate 28 de case cuplate, respectând tipologia de colț, caracteristică arhitecturii interbelice.

În perioada 1927–1935, Societatea a contribuit la construirea a peste 500 de locuințe noi, în cadrul parcelărilor existente sau al celor nou deschise. Acest program a reprezentat una dintre cele mai mari inițiative publice de locuire din Bucureștiul interbelic, menită să ridice nivelul de trai al claselor mijlocii.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, cartierul Iancului a suferit o serie de modificări radicale. O parte dintre casele vechi au fost naționalizate, iar în anii ’60 și ’70, autoritățile comuniste au început procesul de „modernizare urbană”.

Iancului în perioada comunistă – între demolări și construcții simbolice

În anii ’70, timp de aproape doi ani, circulația pe Șoseaua Iancului a fost oprită complet pentru construcția noilor blocuri de locuințe, simboluri ale „epocii socialiste”. Vechile „cocioabe” – cum le numea presa vremii – au fost demolate, iar în locul lor au apărut blocuri masive, considerate atunci o dovadă a progresului.

Aceste clădiri, deși criticate astăzi pentru uniformitate, reprezentau în epocă un pas important spre urbanizarea completă a zonei. Totuși, o parte din vechile case interbelice au supraviețuit, mai ales în parcelarea Iancului și pe strada Victor Manu, oferind și azi o imagine a tranziției de la arhitectura tradițională la cea modernă.

În ciuda schimbărilor, cartierul și-a păstrat un aer aparte. Printre blocurile gri, străzile liniștite cu case mici, curți verzi și flori la poartă reamintesc de vremurile în care Iancului era o comunitate strânsă, formată din funcționari, profesori, ingineri și meseriași.

De la cartier muncitoresc la zonă de lux

După 1990, cartierul Iancului a cunoscut o nouă transformare. Poziționarea sa avantajoasă – aproape de centrul orașului, cu acces direct la principalele bulevarde, metrou, școli și spații comerciale – a făcut ca zona să devină una dintre cele mai căutate de pe piața imobiliară.

Casele interbelice, odinioară locuințe modeste pentru funcționari, au devenit adevărate bijuterii arhitecturale, restaurate cu grijă și transformate în reședințe de lux. Prețurile au crescut spectaculos, iar Iancului a intrat pe lista cartierelor exclusiviste ale Capitalei.

Paradoxal, în mijlocul acestor schimbări, spiritul vechiului cartier s-a păstrat. Străzile poartă încă numele eroilor din Primul Război Mondial, iar unele dintre locuințele proiectate de Ion Țărușanu și Horia Creangă pot fi admirate și astăzi.

Un simbol discret, dar sugestiv, este povestea doamnei Georgeta Filitti – istoric și academician – care locuiește chiar în inima cartierului, într-un bloc comunist de pe strada Avrig. „Probabil sunt singurul academician din România care trăiește într-un apartament dintr-un bloc al anilor ’70”, spunea cu umor distinsul istoric.

Afirmația sa sintetizează perfect esența cartierului Iancului: un amestec de vechi și nou, de modestie și rafinament, de istorie și modernitate.

Cartierul Iancului astăzi – între memorie și modernitate

Astăzi, Iancului este un spațiu al contrastelor armonioase. Blocurile comuniste stau alături de vile interbelice, iar pe străzile umbroase, vechile grădini de odinioară coexistă cu cafenele moderne și birouri elegante.

De la o margine prăfuită a orașului, Iancului a devenit o zonă urbană vibrantă, locuită de profesioniști, artiști și familii tinere. Modernizarea infrastructurii, apropierea de Piața Obor și de zona centrală, dar și farmecul discret al istoriei sale au făcut din acest cartier o poveste de succes urban.

Privit în ansamblu, parcursul Iancului reflectă evoluția Bucureștiului însuși: o metropolă aflată mereu în schimbare, care își păstrează rădăcinile, dar privește constant spre viitor.

Citește și: Istoria cartierului Dristor: de la moșia Dudeștilor la venirea bulgarilor și zona de astăzi