Dacă iei harta Bucureștiului și o suprapui peste istoria fotbalului românesc, observi o coincidență stranie. Asfaltul încins al capitalei, maidanele prăfuite dintre blocuri și aerul specific de „lasă că merge și așa” au produs o specie aparte de fotbalist. Vorbim despre jucătorul care posedă o tehnică sclipitoare, o aroganță fermecătoare și, adesea, un talent autodistructiv parcă desprins din romanele rusești. Aceștia sunt oamenii care au transformat stadionul în teatru și viața personală în scenariu de film. Privești lista de mai jos și realizezi că fotbalul era, cândva, o extensie a boemei urbane, nu doar o industrie a statisticilor seci.

Hai să trecem în revistă 10 fotbaliști bucureșteni get-beget, care au încântat tribunele și au intrat în legendă.

Titus Ozon – năsosul care a driblat Securitatea

(1927 – 1996)

Post: atacant

Titus Ozon este prototipul fotbalistului de mahala ridicat la rang de artă. Cu o carieră împărțită între Unirea Tricolor, Dinamo, Progresul și Rapid, Ozon a strâns 22 de selecții la națională și a marcat de 7 ori, cucerind două titluri de campion. Dar cifrele pălesc în fața reputației sale.

Titus avea o relație specială cu autoritatea, pe care o ignora cu desăvârșire. Legenda spune că, într-un meci amical cu Dinamo Moscova, Ozon a avut tupeul suprem de a-i trece mingea printre picioare unui adversar sovietic, chiar sub ochii oficialităților comuniste îngrozite de o asemenea „lipsă de respect” față de Marele Frate de la Răsărit. Mai mult, Ozon obișnuia să-și ridiculizeze adversarii, oprind mingea pe linia porții înainte de a marca, doar pentru a le vedea disperarea.

Cea mai savuroasă poveste îl plasează într-un conflict direct cu un general de Securitate. După ce a fost prins vânzând nasturi de fildeș (marfă de contrabandă la acea vreme) sau poate din cauza gurii sale bogate, Ozon a fost „exilat” în Deltă, la tăiat de stuf. Când a revenit în București, a făcut-o cu stil, refuzând să joace după cum îi cânta partidul. Era un dandy al epocii, purta costume impecabile și avea mereu replica la el, un Cyrano de Bergerac al gazonului care prefera să piardă un meci decât să rateze o glumă bună.

Gheorghe Constantin – Profesorul și blestemul banderolei

(1932-2010)

Post: atacant

Simbol al echipei Steaua București (CCA, pe atunci), pentru care a jucat 264 de meciuri înscriind 148 de goluri, Gheorghe Constantin a fost creierul limpede al unei generații tulburi. Cu 39 de selecții și 12 goluri pentru România, plus patru titluri de campion și patru cupe ale României, obținute cu CCA, el reprezenta eleganța. Îl vedeai pe teren și înțelegeai de ce i se spunea „Profesorul”. Pasa cu o precizie chirurgicală și citea jocul cum citesc alții ziarul, sărind peste reclame direct la esență.

Totuși, cariera lui poartă o umbră grea. Momentul de cumpănă al lui Gicu Constantin a fost devastator. La Olimpiada din 1964, de la Tokyo, în meciul cu Ungaria, la scorul de 0-1, el a ratat un penalty crucial, România fiind eliminată în sferturile de finală (Ungaria a învins cu 2-0). A fost un moment care l-a urmărit toată viața, mai ales că, după Olimpiadă, nu a mai fost convocat trei ani la echipa națională. Se spune că era un om extrem de sensibil, iar ratările îl măcinau interior. 

Episodul turcesc, din finalul carierei, de la echipa Kayserispor, are savoarea lui, dacă te gândești că vorbim despre un transfer extern pentru un român în plin comunism. Autoritățile acceptau foarte greu asemenea mutări, iar fotbaliștii care plecau în străinătate trăiau sub un soi de supraveghere discretă. Constantin a gestionat totul cu o discreție exemplară, a revenit în țară, iar imaginea sa a rămas impecabilă.

Dan Coe – ministrul Apărării din Giulești

(1941 – 1981)

Post: fundaș

Dacă Rapidul ar fi o religie, Dan Coe ar fi unul dintre arhanghelii săi răzvrătiți. Fundaș central de o eleganță și o forță remarcabile, Coe a fost căpitanul care a adus primul titlu în Giulești, în 1967. Cu 41 de selecții la națională, el juca fotbalul cu pieptul în față, la propriu și la figurat.

Viața lui Dan Coe oferă material pentru un thriller politic. Era cunoscut pentru faptul că nu suporta regimul comunist și nu se ferea să o arate, chiar dacă o făcea subtil. După retragere, a cerut azil politic în Germania, un gest de sfidare supremă. 

Sfârșitul său timpuriu rămâne unul dintre marile mistere nerezolvate ale fotbalului nostru. A fost găsit spânzurat în apartamentul său din Köln, în 1981. Deși versiunea oficială a fost sinuciderea, apropiații și soția au susținut mereu ipoteza unui asasinat comandat de Securitate, ca pedeapsă pentru criticile aduse lui Ceaușescu la Radio Europa Liberă. 

Dan Coe a plătit prețul suprem pentru libertatea de a spune ce gândește, transformându-se dintr-un mare fotbalist într-un martir al exilului. Fanii rapidiști încă poartă în memorie scandarea celebră: „Un salut din vechea Troie / Pentru faima lui Dan Coe / Şi înc-o dată că e voie / Ahoe!”.

Ion Pîrcălab – „săgeata Carpaților”

(n. 1941)

Post: mijlocaș ofensiv 

Ion Pîrcălab, extrema dreaptă a lui Dinamo, Ion Pîrcălab, avea o viteză care făcea mingea să pară că stă pe loc. A câștigat patru titluri consecutive cu Dinamo și a adunat 38 de selecții în echipa națională (pentru care a marcat 5 goluri). Dar Pîrcălab deține și un record de invidiat, fiind unul dintre puținii fotbaliști români lăsați să joace în Occident în plin comunism, și nu oriunde, ci în Franța, la Nimes Olympique. 

Povestea transferului său e demnă de o comedie birocratică. După meciuri fabuloase în cupele europene (inclusiv împotriva lui Inter Milano, unde Helenio Herrera s-a îndrăgostit de stilul său), comuniștii au acceptat să-l vândă pentru o sumă considerabilă și, probabil, niște favoruri diplomatice. În Franța, Pîrcălab a devenit o mică vedetă locală. Francezii îl adorau pentru stilul său exploziv. O anecdotă simpatică spune că, întors în țară, Pîrcălab aducea cu el aerul cosmopolit al Vestului, haine la modă și discuri de vinil, fiind privit de colegi ca un fel de extraterestru care a văzut cum arată libertatea și s-a întors să povestească.

Pe de altă parte, Pîrcălab ar fi fost și protagonistul unui episod întunecat, controversat și mușamalizat la acea vreme, care a avut în centru o crimă pentru care a executat doi ani de pușcărie, între 1982 și 1984. 

Mircea Lucescu – intelectualul în șort

(n. 1945)

Post: extremă

Înainte de a deveni „Il Luce”, Mircea Lucescu a fost un jucător exponențial pentru Dinamo și căpitanul naționalei la Guadalajara, în 1970. Născut în București, Lucescu a adunat 70 de selecții și 7 titluri de campion ca jucător.

Ceea ce îl separa pe Lucescu de restul plutonului era preocuparea obsesivă pentru cultură. În timp ce colegii săi încingeau partide de remy sau barbut în cantonamente, Lucescu vizita muzee și învăța limbi străine. Această atitudine i-a atras uneori ironiile colegilor mai „populari”, dar i-a asigurat respectul pe termen lung.

Momentul său de glorie absolută rămâne schimbul de tricouri cu Pelé, la Mondialul din Mexic 1970. De asemenea, Lucescu era cunoscut pentru faptul că își nota totul în carnete, schițând tactici încă de când era jucător activ, spre disperarea antrenorilor care simțeau că au un spion pe bancă.

Florea Dumitrache – „mopsul” genial

(1948-2007)

Post: extremă

Dacă talentul ar durea, Florea Dumitrache ar fi urlat de durere toată viața. Atacantul lui Dinamo, cu 31 de selecții la Națională, pentru care a marcat 15 goluri, a fost, probabil, cel mai înzestrat vârf pe care l-a dat Bucureștiul. Poreclit „Mopsul” sau „Corsarul roib”, avea o detentă ireală. Sărea la cap și rămânea suspendat în aer o fracțiune de secundă mai mult decât adversarul, sfidând gravitația.

Dumitrache face parte din galeria geniilor risipitoare. Iubea viața, iubea șprițul și iubea să fie regele nopților bucureștene. Se spune că după Mondialul din 1970 (unde a reușit două goluri pentru România), Juventus Torino a oferit o sumă colosală (1,5 milioane de dolari, o avere atunci, plus 16 autocare moderne) pentru el, dar regimul ceaușist a refuzat. Peste câțiva ani buni, o echipă din Spania a dorit să-l transfere, din nou I s-a interzis, iar Dumitrache a rupt-o cu Dinamo, preferând să plece la Jiul Petroșani.

Refuzul transferului la Juve l-a dărâmat (deși ulterior a declarat că nu a regretat ratarea transferului). „Mopsul” a început să alunece ușor pe panta boemiei excesive. Deși a fost protejatul lui Mircea Lucescu, care a încercat din răsputeri să-l rețină de la obiceiurile nocive, din păcate, stilul de viață haotic i-a scurtat cariera și viața. Cu toate acestea, fentele lui din meciul cu Anglia de la Guadalajara au rămas în manualele de istorie a fotbalului.

Liță Dumitru – împăratul care l-a enervat pe Pelé

(n. 1950)

Post: mijlocaș central

Ion „Liță” Dumitru a fost mijlocașul total. Rapidist la origini, stelist prin adopție, Liță a strâns 50 de selecții și a fost desemnat fotbalistul român al anilor 1973 și 1975. Era dur, tehnic și avea o gură cât Casa Scânteii.

La același Mondial din 1970, Pelé ar fi declarat că numărul 11 de la români (Liță) este cel mai bun jucător european care l-a marcat vreodată. Asta nu l-a împiedicat pe Dumitru să fie un personaj extrem de dificil în vestiar. Transferat de la Steaua la Poli Timișoara în 1980, Liță ajunsese să fie „oaia neagră” a vestiarului, pe motiv că, la acea vreme, conducerea lui Poli îi făcea toate mofturile.

În 1988, Liță Dumitru a fugit în Germania, unde a lucrat din greu pentru a-și întreține familia și unde a reușit să treacă peste gravele probleme de sănătate pe care le-a avut ulterior. Dumitru rămâne în istorie ca tipul care putea să-ți dea o pasă de gol de la 40 de metri și apoi să te certe că n-ai preluat-o cum trebuie.

Anghel Iordănescu – dribleurul care a ajuns General

(n. 1950)

Post: mijlocaș

Înainte de a fi „Tata Puiu”, selecționerul care pupa iconițe, Anghel Iordănescu a fost un „decar” de clasă pură pentru Steaua. A marcat 155 de goluri în Divizia A și a adunat 57 de selecții în Națională. Era un stângaci rafinat, genul care „înnoda” picioarele fundașilor.

Contrar imaginii sale ulterioare de om rigid și sobru, tânărul Iordănescu era un fotbalist viclean, poreclit „Puiu” pentru că era protejatul veteranilor echipei. Rămâne memorabil momentul în care a intrat pe teren în finala finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, de la Sevilla, din postura de antrenor secund, deși se știa că se retrăsese oficial. De asemenea, puțini știu că Iordănescu are studii economice serioase, fiind unul dintre puținii fotbaliști ai generației sale care știa să „învârtească” banii legal înainte de Revoluție.

Dudu Georgescu – Gheata de Aur și modestia ucigătoare

(n. 1950)

Post: atacant central

Mulți spun despre Dudu Georgescu că a fost cel mai eficient atacant român din toate timpurile. Iar cifrele le dau dreptate. Născut în București (ca toși din această listă), a devenit cel mai bun marcator din istoria Diviziei A (252 goluri, record neegalat) și a câștigat de două ori „Gheata de Aur” a Europei. Jucând pentru Dinamo (cu care a câștigat 4 titluri și a fost de 4 ori consecutiv golgheter al României), Dudu era definiția eficienței: nu dribla excesiv, nu făcea spectacol gratuit, dar mingea îl căuta în careu ca pe un magnet. Și înscria o mulțime de goluri cu capul.

Întreaga echipă juca pentru Dudu. Se spune că antrenorii și „sistemul” de la Dinamo făceau tot posibilul ca Dudu să marcheze pentru a aduce trofeul Ghetei de Aur în România, o chestiune de mândrie națională. Colegii îi pasau chiar și când erau singuri cu portarul. 

Dudu era un tip extrem de liniștit, aproape timid, o antiteză a colegului său Dumitrache. Nu îl găseai în baruri, nu făcea scandaluri. Poveștile despre el sunt legate de loviturile sale de cap. Avea o tehnică specială de a plonja, riscându-și integritatea fizică printre ghetele fundașilor, motiv pentru care i se spunea că are „fruntea de aur”. După retragere, a ales o viață discretă în Canada, departe de lumina reflectoarelor, lucrând o perioadă în domenii care nu aveau nicio legătură cu fotbalul, o dovadă de umilință rară.

Marcel Răducanu – artistul fugitiv

(n. 1954)

Poziție: mijlocaș ofensiv

Marcel Răducanu a fost geniul rebel al Stelei. Desemnat fotbalistul anului în 1980, Marcel avea o tehnică individuală care îi făcea pe spectatorii din Ghencea să uite de frig și de cozi.

Dar marea poveste a lui Marcel Răducanu este fuga sa în Germania Federală, în 1981, cu ocazia unui meci amical la Dortmund. Planul a fost unul nebunesc. A profitat de o clipă de neatenție a securiștilor care păzeau echipa și a dispărut pur și simplu. Legenda spune că, pentru a scoate bani din țară în anii anteriori fugii, Răducanu și alți colegi ascundeau mărci germane în borcane cu castraveți sau zacuscă, sigilate ermetic, pe care le trimiteau „prietenilor” din afară sau le transportau în autocarul echipei.

Odată ajuns în Germania, a devenit o legendă la Borussia Dortmund, nemții poreclindu-l „Balkan-Maradona”. Acolo a deschis o școală de fotbal și a trăit visul occidental, dar a rămas cu o condamnare la închisoare în lipsă în România comunistă (aproape 6 ani pentru dezertare, fiind ofițer al armatei ca jucător la Steaua). Răducanu e exemplul perfect al bucureșteanului care a știut că talentul său valorează mai mult decât gradele de pe umăr și a riscat totul pe o singură carte: libertatea.

/ Imagini colorizate și refăcute cu IA.

Citește și: O poveste de dragoste ca în filme: Actrița Vasilica Tastaman, marea iubire a regretatului Emeric Ienei