În istoria modernă a României, puține instituții au avut un rol atât de important și de constant precum Banca Națională a României (BNR). Fondată la 17 aprilie 1880, prin apariția în Monitorul Oficial a Legii privind înființarea unei „bănci de scompt și circulațiune”, instituția a reprezentat nu doar o etapă crucială în construcția economică a statului român, ci și un simbol al maturizării unei societăți aflate pe drumul modernizării. La 145 de ani de la acel moment fondator, istoria BNR merită rememorată atât prin contribuția ei la viața economică, cât și prin dimensiunea culturală și arhitecturală reprezentată de palatul de pe Lipscani, ridicat pe locul fostului Han Șerban Vodă.

Contextul înființării unei bănci centrale

La momentul creării sale, BNR devenea a 16-a bancă centrală din lume, un fapt remarcabil dacă ținem cont că preceda instituții similare din state cu tradiții economice puternice, precum Japonia, Italia, Elveția sau chiar Statele Unite ale Americii. România anului 1880 era un stat tânăr, proaspăt recunoscut pe scena internațională după obținerea independenței, dar suficient de stabil pentru a susține un astfel de proiect ambițios.

Legea fondatoare a stabilit că Banca Națională avea să fie o societate pe acțiuni, cu capital românesc, în care statul deținea o treime din cele 60.000 de acțiuni, restul aparținând investitorilor privați. Această structură mixtă garanta atât implicarea autorităților, cât și responsabilitatea mediului privat, un echilibru esențial pentru consolidarea încrederii publice.

Primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, numit în iulie 1880, a avut misiunea de a organiza instituția de la zero. În paralel, Eugeniu Carada, personalitate discretă dar extrem de influentă, a refuzat funcția de guvernator, alegând să rămână director.

Din această poziție, între 1882 și 1910, Carada a condus de facto multe dintre proiectele esențiale pentru funcționarea băncii: organizarea internă, tipărirea bancnotelor și construirea sediului central.

Primele bancnote și extinderea instituției

Unul dintre cele mai importante roluri ale BNR a fost acela de a emite primele bancnote românești, cunoscute drept „bilete de bancă la purtător”. Din 1881, acestea au început să fie imprimate chiar în atelierele instituției, devenind rapid un instrument esențial al circulației monetare și o expresie a modernizării economiei.

Pe lângă emiterea bancnotelor, banca acorda credite, administra depozite, intermedia tranzacții cu metale prețioase și reglementa piața financiară. O rețea de agenții s-a dezvoltat rapid în principalele centre comerciale – Iași, Galați, Brăila și Craiova –, fapt ce demonstra rolul tot mai puternic al instituției.

În 1901, statul s-a retras din acționariat, însă BNR a continuat să se extindă. Până în 1914, ajunsese să funcționeze prin 4 sucursale și 29 de agenții, răspândite în întreaga țară, consolidând astfel sistemul bancar național și oferind o stabilitate sporită pieței financiare.

Palatul BNR de pe Lipscani – un simbol al modernității

Dacă începuturile au fost modeste, cu sediul instalat temporar în clădirea Senatului și apoi în cea a Creditului Funciar Rural, conducerea BNR a înțeles repede că era nevoie de o clădire reprezentativă, adecvată unei instituții centrale.

Astfel, în 1881, banca a achiziționat terenul fostului Han Șerban Vodă de pe strada Lipscani, un loc cu o istorie bogată, dar care urma să capete o nouă semnificație. Proiectul a fost încredințat arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, iar lucrările au început în 1882.

Supravegheați de arhitecții români Ion și Grigore Cerchez, alături de E. Băicoianu, constructorii au ridicat în mai puțin de un deceniu un palat care avea să devină nu doar sediul Băncii Naționale, ci și un reper arhitectural al Bucureștiului.

Finalizat în 1890, edificiul impunea prin monumentalitatea sa, prin elementele de inspirație clasică și prin simbolismul pe care îl transmitea: România avea nu doar o bancă națională solidă, ci și un palat demn de marile capitale europene. Palatul BNR a rămas până astăzi una dintre clădirile-simbol ale Capitalei, un punct de reper pentru identitatea istorică și culturală a orașului.

Între războaie și tezaurul din Rusia

Primul Război Mondial a pus BNR într-o situație dificilă. Invazia străină și refugierea autorităților la Iași au determinat conducerea băncii să ia o decizie dramatică: mutarea tezaurului României în Rusia pentru siguranță.

În două transporturi, în 1916 și 1917, aproape 94 de tone de aur, bijuterii, tablouri și documente de stat au fost expediate la Moscova. Această decizie, luată dintr-un spirit de responsabilitate, a generat însă controverse și neînțelegeri timp de decenii, întrucât tezaurul nu a fost niciodată restituit integral.

După război, BNR s-a implicat activ în reconstrucția statului și în procesul de unificare monetară, absolut necesar după Marea Unire din 1918. În 1925, statul a reintrat în acționariat, într-o perioadă de consolidare economică, marcată însă de criza globală a anilor ’30.

Provocările crizei și Al Doilea Război Mondial

Criza economică din 1929-1933 a lovit puternic și România, iar BNR a trebuit să intervină pentru a sprijini băncile comerciale. În ciuda eforturilor, multe instituții financiare au intrat în faliment sau au fuzionat, numărul băncilor reducându-se dramatic de la peste 1.200 la 500 până în 1940.

Al Doilea Război Mondial a adus o nouă probă de rezistență. Conducerea BNR, învățând din experiența pierderii tezaurului, a organizat în 1944 o operațiune secretă – cunoscută sub numele de „Operațiunea Neptun” sau „Tismana” – pentru protejarea rezervelor de aur. Aurul a fost ascuns într-o grotă special amenajată din Mănăstirea Tismana, iar în 1947, cele 190 de tone au fost readuse cu succes la București. Această misiune rămâne unul dintre episoadele cele mai spectaculoase din istoria instituției.

BNR în perioada comunistă și după 1989

După război, Banca Națională a trecut integral în proprietatea statului și a devenit Banca Republicii Populare Române, subordonată Ministerului Finanțelor. Sistemul bancar a fost reorganizat după model sovietic, fiecare bancă fiind specializată pe un anumit sector economic. Rolul BNR a fost diminuat, atribuțiile sale fiind fragmentate și lipsind instituția de independența tradițională.

Revoluția din 1989 a schimbat radical lucrurile. Într-o economie de piață emergentă, BNR și-a recăpătat independența și a redevenit coordonator al politicii monetare. Prin modificări legislative succesive, statutul său a fost adaptat cerințelor moderne, iar instituția s-a impus din nou în centrul vieții economice și financiare a României.

BNR astăzi: între economie și patrimoniu cultural

În prezent, Banca Națională a României nu este doar garantul stabilității monetare și financiare, ci și un reper cultural și arhitectural. Palatul de pe Lipscani este un spațiu vizitat de turiști și admirat de arhitecți, un simbol al continuității și al modernității românești.

De la „biletele de bancă la purtător” până la politica monetară contemporană, BNR a traversat 145 de ani de istorie plini de transformări, crize și provocări. Fie că a fost vorba de gestionarea unor războaie, de supraviețuirea unor regimuri politice opuse sau de tranziția la economia de piață, instituția a rămas un pilon esențial al statului român.

O poveste despre economie și identitate

Istoria Băncii Naționale a României este, în același timp, istoria unei instituții și a unei națiuni. Înființată într-un moment de stabilitate și speranță, BNR a contribuit decisiv la dezvoltarea economică a țării, la stabilitatea financiară și la consolidarea încrederii publice. Palatul său de pe Lipscani nu este doar o clădire impunătoare, ci și o mărturie a unui proces amplu de modernizare, început în secolul al XIX-lea și continuat până astăzi.

După 145 de ani, Banca Națională a României rămâne un simbol al suveranității economice, un garant al stabilității monetare și o instituție-pilon a statului modern. Povestea sa, de la primele bancnote imprimate în 1881 până la rolul actual de reglementator al economiei, este dovada că progresul unei națiuni se construiește nu doar prin decizii politice, ci și prin instituții puternice și durabile.