Într-un oraș cu peste două milioane de locuitori, în care sănătatea și sportul au devenit teme constante de discurs public, bazinele de înot rămân o infrastructură precară. Bucureștiul are câteva centre moderne, dar imaginea de ansamblu e fragmentată: câteva insule funcționale într-un peisaj de promisiuni amânate, proiecte înghețate și bazine închise de ani de zile.

Înotul, sport de elită într-un oraș fără apă

În Capitală există în jur de 40–45 de bazine de înot, dar doar o mică parte sunt publice, iar dintre acestea, și mai puține pot fi folosite constant de către locuitori. Majoritatea aparțin școlilor, cluburilor private sau bazelor militare, unde accesul e restricționat. Pentru un oraș de talia Bucureștiului, cifrele sunt ridicol de mici.

Cele mai bune condiții se găsesc în câteva centre private – World Class, Stejarii Country Club, Aqua Life –, dar tarifele sunt prohibitive. În sistemul public, cele mai funcționale exemple sunt bazinul Școlii 190 din sectorul 4 și cel de la Complexul Olimpia, reabilitat parțial. Restul? Spații vechi, cu infrastructură precară, program redus și întreținere la limită.

Cazul Lia Manoliu – o oglindă a blocajului administrativ

Nimic nu ilustrează mai bine stagnarea decât povestea bazinului de la „Lia Manoliu”. Construit în anii ’60, a fost un reper al natației românești. Azi, e acoperit cu un balon temporar, pentru ca sportivii de performanță să poată continua antrenamentele iarna. Modernizarea promisă de aproape un deceniu nu a trecut nici măcar de faza birocratică.

În lipsa unui bazin olimpic real, chiar și campioni mondiali precum David Popovici se antrenează în condiții improvizate. România are, de fapt, doar câteva bazine de 50 de metri omologate la nivel național, iar Bucureștiul – orașul care ar trebui să fie vârf de infrastructură sportivă – nu are niciunul complet funcțional.

Promisiuni și proiecte blocate

În 2022, Universitatea din București anunța un proiect de bazin acoperit, evaluat la 6 milioane de euro. Terenul există, finanțarea ar putea fi obținută, dar proiectul a rămas într-un sertar. Alte investiții anunțate de Ministerul Dezvoltării – în Parcul Tineretului sau în cartierele Rahova și Colentina – nu au trecut de stadiul de intenție.

La nivel național, s-au promis fonduri de peste 160 de milioane de euro pentru bazine de înot noi. În Capitală, însă, nu s-a turnat niciun metru cub de beton din acești bani.

Accesul public – un privilegiu, nu o normalitate

Chiar și acolo unde bazinele funcționează, accesul public este problematic. În multe cazuri, programul pentru înot liber e de două-trei ore pe zi, dimineața devreme sau seara târziu. În alte locuri, locurile se ocupă prin liste interne sau cursuri obligatorii. Pentru un părinte care vrea să își învețe copilul să înoate într-un bazin decent, opțiunile reale sunt puține și scumpe.

Înotul, care ar trebui să fie o formă de educație fizică de bază, a devenit un sport rezervat celor care își permit un abonament lunar de 400–600 de lei.

Ce lipsește, de fapt

Problema nu este doar lipsa construcțiilor, ci absența unei viziuni. Bucureștiul nu are o hartă actualizată a bazinelor, o strategie de întreținere, sau un plan coerent pentru distribuția lor pe sectoare. Investițiile se fac sporadic, la presiunea politică sau în campanii electorale.

O capitală europeană cu pretenții ar trebui să aibă cel puțin un bazin olimpic complet funcțional, câte unul semi-olimpic în fiecare sector și o rețea de bazine școlare deschise publicului în afara orelor. În schimb, avem promisiuni, studii de fezabilitate și șantiere care nu încep niciodată.

Bucureștiul nu duce lipsă de idei, ci de execuție. Înotul rămâne un sport de nișă într-un oraș care nu și-a construit, nici măcar simbolic, o relație reală cu apa. Iar până când decidenții vor înțelege că un bazin nu e doar un lux urban, ci o investiție în sănătate publică, bucureștenii vor continua să caute, într-un oraș fără mare și fără râuri curate, un loc decent în care să poată înota.