Vara, orașul se goleşte în tăcere. Fără spectacol, fără declaraţii. Doar dispare încet sub valul plecărilor către litoral, munte sau orice punct de evadare. Bucureștiul rămâne ca după o petrecere lungă: puţin obosit, dar cu spaţiul eliberat; devine orașul care pare că se uită în oglindă și nu se mai recunoaște.

Cei care rămân descoperă un oraș cu margini mai moi. Fără claxoane care se bat pe prioritate și fără cozi la covrigi. Pe Magheru e loc să mergi pe mijlocul trotuarului. În Piața Romană auzi clopotele bisericii. La Ateneu, scările devin loc de stat. Pe Calea Victoriei, până și umbrele merg mai încet. Tramvaiele vibrează pustiu.

Detaliile încep să iasă la suprafață. Se văd mai bine fisurile din ziduri, vitraliile prăfuite ale caselor vechi, graffiti-urile acoperite de mașini în restul anului. Căldura scoate mirosul pietrei și prafului, amestecat cu ceva vegetal, greu de descris. Pe străduțele din Cotroceni sau pe dealul Filaretului, orașul capătă textură, devine palpabil. Are răbdare cu tine.

Nu e vorba doar despre estetică. E vorba despre un oraș care, pentru câteva săptămâni, nu mai cere, nu mai împinge, nu mai urlă. Bucureștiul de vară este o fereastră închisă încet. Ai timp să asculți ce se aude dincolo de ea. Cafenelele au ecou. Librăriile respiră greu, dar constant. În grădinile interioare, mesele rămân ocupate mai mult decât de obicei. Nu e aglomerație, dar nici părăsire totală. E o prezență rară: discretă, caldă, complice.

A rămâne în București vara nu e un eșec al vacanței, ci o alegere de a vedea orașul altfel. E o intimitate între tine și loc – o înțelegere fără cuvinte. Nu e despre ce „lipsește”, ci despre ce rămâne: timpul, spațiul, lumina, liniștea, băncile goale, zidurile care prind sens.

Poate că vara e singurul moment în care Bucureștiul nu mai joacă un rol. E exact ce e: un oraș mare, imperfect, obosit și frumos. Și dacă îl prinzi în tihna lui de august sau iulie, e posibil să te îndrăgostești puțin de el – așa cum e, când nu se chinuie să fie altceva.