De peste trei decenii, Bucureștiul e locul unde se decantează tensiunile țării. Fiecare generație a avut propriul motiv să iasă în stradă – frica, revolta, dezgustul sau speranța. Fiecare protest a spus ceva despre momentul în care se afla România.

1990 – Piața Universității. De la entuziasm la represiune
Primul mare protest al democrației românești. Mii de oameni, în majoritate tineri și intelectuali, s-au adunat în Piața Universității cerând separarea reală de regimul comunist, alegeri corecte și pluralism politic. Li s-a spus „golani”. Pentru prima dată după Revoluție, libertatea a avut o voce coerentă, dar și o reacție violentă: în iunie, minerii aduși de la Petroșani au invadat Bucureștiul, au devastat redacții, sedii de partide și au bătut oameni pe stradă. Piața Universității a devenit locul unde speranța democratică s-a ciocnit de realitatea crudă a tranziției.

Mineriadele – când strada a fost confiscată
Anii ’90 au fost marcați de repetate coborâri ale minerilor spre Capitală. În spate erau promisiuni politice, salarii neplătite, manipulare mediatică și frica de reformă. Bucureștiul a trăit zile de haos: în 1991, minerii au dărâmat Guvernul Roman, în 1999 au fost opriți cu greu la Costești. A fost perioada în care strigătul străzii nu mai venea de jos în sus, ci era orchestrat de sus. O confuzie morală totală între protest și violență, între revendicare și teroare.

2012 – prima revoltă digitală
După un deceniu de apatie, Bucureștiul a început din nou să reacționeze. Criza economică, aroganța guvernanților și tăierile de salarii au scos oamenii din case. Piața Universității s-a umplut de pancarte improvizate, ironii și telefoane filmând. Pentru prima dată, mobilizarea s-a făcut în online – spontan, fără lideri. S-a născut o generație care nu mai cerea idealuri, ci decență.

2013 – Roșia Montană. Nașterea civismului urban
Proiectul de exploatare cu cianuri a fost scânteia. Bucureștiul a ieșit în stradă duminică de duminică, cu pancarte, biciclete, copii în marsupii și o energie calmă, dar fermă. „Uniți, salvăm Roșia Montană” a devenit o formulă identitară. În spatele cauzei ecologice era o temă mai profundă: refuzul complicității între stat și corporație, dorința de a salva un simbol cultural. Protestul a reușit ce părea imposibil – a blocat un proiect minier aprobat politic.

2017 – #Rezist. Apogeul lucidității civice
Iarna lui 2017 a prins Bucureștiul sub zăpadă și în tensiune. Guvernul Grindeanu adoptase, pe furiș, ordonanța 13 – un act care ar fi slăbit grav legislația anticorupție. În câteva ore, zeci de mii de oameni au coborât în Piața Victoriei. În următoarele zile, numărul lor a trecut de jumătate de milion. Familii, tineri, bătrâni, copii cu steaguri, telefoane aprinse. Se striga „VREM JUSTIȚIE, NU CORUPȚIE”. Protestul a fost pașnic, disciplinat, fără lideri, dar impecabil coordonat online. A fost momentul în care România a arătat că știe să se apere singură. Hashtagul #Rezist a devenit un brand civic.

10 august 2018 – violența reactivată
Protestul diasporei a început ca o manifestație pașnică. Românii plecați la muncă în străinătate se întorceau pentru a cere demnitate, transparență și încetarea corupției. În Piața Victoriei s-au adunat zeci de mii de oameni, cu steaguri și pancarte despre România pe care o visau. Seara, jandarmii au intervenit brutal: gaze lacrimogene, tunuri de apă, bastoane. Printre victime – turiști, femei, copii, jurnaliști. A fost o noapte care a schimbat relația dintre cetățean și stat. O ruptură de încredere care nu s-a vindecat nici azi.

După 2018 – de la revoltă la revendicare identitară
În anii următori, Bucureștiul a continuat să iasă în stradă, dar tonul s-a schimbat. Nu se mai protestează doar politic, ci pentru drepturi și cauze specifice: marșurile Pride, protestele pentru climă, pentru femeile ucise de parteneri, pentru copiii fără școală, pentru medici. Nu mai e furie, e insistență lucidă. Orașul s-a maturizat civic: oamenii nu mai cer miracole, cer reguli clare și instituții funcționale.

Concluzie
De la represiunea din 1990 până la #Rezist și protestul din 10 august, strada a fost mereu un barometru moral al Bucureștiului. Când instituțiile tac, orașul vorbește. Fie prin lozinci, fie prin tăcere, Bucureștiul își exprimă constant neliniștea – uneori haotic, alteori impecabil organizat, dar mereu viu.

 Photo: Privesc.Eu România/Wikipedia