Bucureștiul este astăzi un oraș al contrastelor. Pe de o parte, clădiri interbelice elegante, cu curți largi și fațade ornate. Pe de altă parte, blocuri masive ridicate în anii ’60–’80, aliniate în cartiere care par trase la indigo: Drumul Taberei, Titan, Berceni, Militari. Aceste cartiere, denumite adesea „cartiere-dormitor”, sunt rezultatul unei decizii politice și urbanistice precise: orașul a crescut mai ales pe verticală, nu în extindere orizontală.

De ce în sus și nu în lățime

Motivul central a fost industrializarea accelerată. După 1948, Bucureștiul a început să atragă sute de mii de muncitori din zone rurale. Orașul nu era pregătit pentru o asemenea presiune demografică. Extinderea prin case individuale ar fi ocupat suprafețe mari de teren și ar fi presupus infrastructură scumpă: drumuri, rețele de utilități, transport public. Blocurile erau, în schimb, o soluție rapidă și relativ eficientă: mulți oameni puteau locui pe o suprafață mică de teren, aproape de fabrici și linii de transport.

Planificare și uniformizare

Planificarea urbană comunistă a avut o logică funcționalistă. Orașul trebuia să fie „rațional”: muncă – locuire – transport. De aici rezultă cartierele-dormitor: zone mari de blocuri, cu puține funcțiuni mixte, dependente de transportul spre fabrici și uzine. Uniformizarea arhitecturală a redus costurile și a permis construcția în serie.

Consecințe sociale

Pe termen scurt, modelul a rezolvat criza locativă. Zeci de mii de familii tinere s-au mutat din camere insalubre în apartamente cu apă curentă, căldură și acces la școli sau grădinițe. Pe termen lung însă, cartierele-dormitor au creat spații monotone, cu identitate urbană slabă, dependente de centru pentru servicii, cultură și divertisment.

De ce nu s-a extins Bucureștiul în lățime

Există și un aspect geografic și administrativ. Limitele administrative ale orașului erau fixe și extinderea lor ar fi presupus negocieri politice. În plus, terenurile agricole din jur erau considerate resursă strategică, deci nu se dorea transformarea lor masivă în zone rezidențiale. Spre deosebire de alte capitale europene, unde suburbia cu case individuale a fost o opțiune, Bucureștiul a rămas compact și vertical.

Moștenirea de azi

Cartierele-dormitor definesc încă viața majorității bucureștenilor. Aproape 70% din populația orașului trăiește în blocuri ridicate între 1960 și 1989. Lipsa unor funcțiuni mixte a dus la navetism cronic și la aglomerarea transportului public. Totuși, aceste cartiere au și un avantaj: densitatea mare face posibilă existența unor comunități locale, a rețelelor de transport și a serviciilor publice relativ accesibile.

Bucureștiul a crescut în sus pentru că trebuia să facă față rapid unei presiuni demografice uriașe. Alegerea nu a fost doar urbanistică, ci politică și economică. Astăzi, când orașul se confruntă cu probleme de trafic, poluare și lipsa spațiilor verzi, moștenirea cartierelor-dormitor devine tot mai vizibilă. Rămâne de văzut dacă Bucureștiul va găsi în viitor o cale să crească și „în lățime”, printr-o dezvoltare mai echilibrată și diversă.