În inima Bucureștiului, într-un loc încărcat de semnificație istorică, acolo unde s-au scris ultimele pagini ale dictaturii comuniste și unde s-a născut speranța unei Românii libere, se ridică unul dintre cele mai controversate și mai cunoscute monumente din Capitală: Memorialul Renașterii. De peste două decenii, silueta sa albă și neobișnuită domină Piața Revoluției, atrăgând priviri, comentarii, ironii și curiozitate. Cunoscut de bucureșteni sub numele neoficial de „Cartoful în țeapă”, monumentul a devenit un reper urban inconfundabil, dar și un simbol al felului în care România se raportează la memoria Revoluției din 1989.

Nașterea unei idei controversate

Povestea Memorialului Renașterii începe în anul 2004, în ultimul mandat al ministrului Culturii de atunci, Răzvan Theodorescu. După 15 ani de la căderea regimului comunist, autoritățile române au considerat că este momentul ca Revoluția din decembrie 1989 – momentul definitoriu al istoriei recente – să primească un monument pe măsură. 

S-a decis astfel organizarea unui concurs național pentru alegerea celui mai potrivit proiect care să onoreze eroii căzuți pentru libertate.

La concurs au participat 15 proiecte, evaluate de o comisie formată din plasticienii Bogdan Bârleanu și Ion Marchiș, reprezentantul Secretariatului de Stat pentru Revoluționari Ovidiu Popescu, reprezentantul Ministerului Culturii și Cultelor Ștefan Damian și arhitectul Gheorghe Bălășoiu. 

În urma deliberărilor, câștigătorul desemnat la data de 16 martie 2004 a fost arhitectul și designerul Alexandru Ghilduș, un nume cunoscut în lumea artelor aplicate, dar fără o echipă de colaboratori, ceea ce a făcut ca alegerea sa să fie și mai surprinzătoare.

Proiectul său a fost selectat dintre toate propunerile pentru simbolismul său abstract, menit să exprime prin forme geometrice suferința, sacrificiul și renașterea unui popor.

Contractul de execuție, în valoare de 56 de miliarde de lei vechi, a fost semnat la 2 august 2004, iar ceremonia de așezare a pietrei de temelie a avut loc la 15 decembrie același an, în prezența președinților Ion Iliescu și Traian Băsescu.

Un arhitect și o viziune

Alexandru Ghilduș povestea mai târziu că a aflat despre concurs întâmplător, dintr-un anunț mic publicat în presă, observat de soția sa. Participarea a fost mai degrabă spontană, fără o echipă tehnică sau sprijin logistic – însă ideea lui a convins juriul. 

În viziunea sa, memorialul trebuia să vorbească nu doar despre trecut, ci și despre renașterea spiritului românesc, despre capacitatea poporului de a se ridica din suferință.

Așa a luat naștere un ansamblu arhitectural complex, cu mai multe componente, fiecare având o semnificație aparte: Piața Reculegerii, Piramida Izbânzii, Zidul Amintirii și Calea Biruinței. Fiecare element are rolul său simbolic și emoțional, iar împreună alcătuiesc un discurs vizual despre jertfă, memorie și speranță.

Piața Reculegerii – inima memorialului

Piața Reculegerii este spațiul central al ansamblului și locul unde vizitatorii se pot opri pentru a medita asupra sensului jertfei. Este o piațetă modestă ca dimensiune, dar încărcată de simboluri.

În mijlocul ei se ridică Piramida Izbânzii, elementul principal al compoziției, iar în jur se află Zidul Amintirii, o construcție de piatră pe care sunt gravate numele tuturor celor 1.058 de români care și-au pierdut viața în Revoluția din 1989.

Inscripția „Eroi martiri ai revoluției din 1989” domină partea superioară a zidului, invitând trecătorii să nu uite niciodată sacrificiul acelor zile. Acesta este, de fapt, centrul de pietate al memorialului, locul unde memoria colectivă devine palpabilă, scrisă în piatră.

Piramida Izbânzii – simbol al jertfei și renașterii

Piramida Izbânzii, cunoscută popular ca „cartoful în țeapă”, este cea mai vizibilă și mai controversată parte a monumentului. Este alcătuită dintr-un obelisc alb cu trei laturi, în vârful căruia este înfiptă o formă sferică de culoare închisă, descrisă de autor drept o coroană stilizată.

Înălțimea totală a monumentului este de 25 de metri, iar forma obeliscului are o semnificație profund simbolică. Cele trei laturi ale sale reprezintă Sfânta Treime, dar și credința, speranța și jertfa. În același timp, ridicarea sa verticală amintește de ascensiunea spirituală a poporului român, de depășirea tragediei și de înălțarea către o nouă viață – renașterea spirituală a națiunii.

Coroana înfiptă în obelisc, considerată de unii o rană, iar de alții o sferă a luminii, simbolizează jertfa eroilor căzuți, sângele vărsat și memoria lor veșnic vie. Este un element care provoacă emoție, dar și controverse, căci interpretările sale diferă mult de la un privitor la altul.

Calea Biruinței – drumul către libertate

Un alt element important al ansamblului este Calea Biruinței, o alee pavată cu bușteni, care pornește dinspre Piața Revoluției și duce spre centrul memorialului. Aceasta reprezintă metaforic drumul României către libertate și democrație, un drum anevoios, dar plin de speranță.

Buștenii care pavează aleea sunt un simbol al naturaleței și al rezistenței umane – lemnul, material viu, cald, durabil, sugerează legătura dintre om și natură, dar și sprijinul oferit de popor în momentele de răscruce.

Reacțiile publicului și controversele

De la inaugurarea sa, Memorialul Renașterii a stârnit nenumărate reacții, majoritatea amestecând uimirea, confuzia și ironia. Forma sa neobișnuită a fost rapid etichetată de bucureșteni, care, cu umorul caracteristic, l-au botezat „Cartoful în țeapă” sau „Țeapa din Piața Revoluției”.

Mulți au considerat că designul abstract al monumentului nu transmite suficient de clar solemnitatea și tragedia evenimentelor din decembrie 1989. Alții au criticat amplasarea sa, costurile ridicate și chiar materialele folosite. 

În ciuda intenției autorului de a exprima prin simboluri profunde renașterea națională, pentru o parte din public monumentul a rămas un obiect enigmatic, greu de înțeles, dar imposibil de ignorat.

În timpul campaniilor electorale, mai mulți candidați la Primăria Capitalei au promis că vor demola monumentul, considerându-l o „rușine arhitecturală” sau o lucrare fără valoare estetică. Totuși, în ciuda acestor controverse, Memorialul Renașterii a rămas în picioare, devenind parte integrantă a peisajului urban și un simbol al Bucureștiului contemporan.

Semnificația profundă dincolo de aparențe

Dincolo de aparențele sale neobișnuite, Memorialul Renașterii are o semnificație profundă. Obeliscul, cu vârful străpuns de coroană, poate fi privit ca o rană deschisă, dar și ca o flacără ce nu se stinge. Este o metaforă a suferinței și speranței, o imagine a unei națiuni care, deși marcată de traume, continuă să se ridice.

Zidul Amintirii, cu numele celor 1.058 de victime, aduce un contrapunct de solemnitate și tăcere. În contrast cu forma abstractă a obeliscului, el vorbește clar, prin literele încrustate, despre prețul plătit pentru libertate.

Monument al contrastelor

Monumentul Renașterii este, poate, cea mai elocventă imagine a României postrevoluționare: o țară aflată între dorința de modernitate și nevoia de memorie, între sarcasm și respect, între confuzie și căutare de sens. Este un monument care provoacă, irită, dar și invită la reflecție.

Situat peste drum de Muzeul Național de Artă și de Palatul Regal, în chiar centrul simbolic al orașului, el reușește să reamintească zilnic trecătorilor că libertatea nu a fost câștigată ușor. Deși mulți îl privesc cu scepticism, puțini trec pe lângă el fără să ridice privirea.

Loc de memorie și reper urban

Astăzi, Memorialul Renașterii face parte din lista monumentelor istorice ale Bucureștiului și este vizitat zilnic de mii de oameni – turiști, localnici, curioși. 

Este locul unde, în fiecare decembrie, se depun coroane de flori în amintirea eroilor Revoluției. În ciuda controverselor, el a devenit un reper, un punct de întâlnire, un simbol vizual al Pieței Revoluției.

De la umorul popular care i-a dat porecla de „cartof în țeapă” până la semnificația solemnă a mesajului său, monumentul rămâne un paradox românesc perfect: un amestec de ironie și emoție, de critică și admirație.

În fond, poate tocmai această ambivalență îi asigură longevitatea. Memorialul Renașterii nu este doar o operă de artă, ci un test al memoriei colective. El ne provoacă să ne amintim, să judecăm, să râdem, dar mai ales să ne gândim la ce înseamnă, cu adevărat, renașterea.

Indiferent de cum este perceput, „cartoful în țeapă” din Piața Revoluției continuă să spună o poveste – povestea unui popor care, chiar și atunci când își ironizează monumentele, nu uită niciodată istoria din spatele lor.

Citește și: Templul cunoașterii absolute: cum a apărut Biblioteca Centrală Universitară, fundațiunea clădită de Regele Carol I